de Bogdan Jitea

La jumătatea anilor `60, în mintea funcționarilor culturali comuniști s-a înfiripat proiectul ideologic al epopeii naționale cinematografice care își propunea să grupeze filmele istorice într-un veritabil tratat vizual de istorie națională. Prin racordarea la un trecut reinterpretat în cheia politică a prezentului, regimul căuta să se legitimeze pe plan intern. Cinematografia, cu imensa sa capacitate de difuzare în straturile profunde sociale, juca un rol esențial în acest uriaș efort propagandistic. Principalul promotor al proiectului și aproape sigur artizanul său, Mihnea Gheorghiu, la acel moment vicepreședinte al Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă și președinte al Consiliului Cinematografiei, anunța într-o serie de articole publicate în presă despre angajamentul de a completa și încheia până la finalul deceniului epopeea concepută pentru a „consemna pe ecran istoria poporului nostru” și inaugurată cu filmele patriotice Lupeni 29 (1962) și Tudor (1963), ultimul chiar după un scenariu personal (cf. Mihnea Gheorghiu, „Cinematografia națională”, în Contemporanul, nr. 31 (981) din 30 iulie 1965, pp. 1-2.)

Din această mențiune a începuturilor proiectului, apare frapantă omisiunea Neamului Șoimăreștilor (1964) care ulterior va fi inclus în toate enumerările filmelor istorice din ciclul epopeii naționale. La momentul în care Gheorghiu scria, Neamul Șoimăreștilor tindea să fie considerat ca aparținând mai degrabă subgenului ecranizărilor romanelor istorice, cum vor fi ceva mai târziu Frații Jderi (1974) și Întoarcerea lui Vodă Lăpușneanu (1979), decât strict epopeii naționale cinematografice. Asta deși din punct de vedere formal filmul beneficia de mare parte din ingredientele superproducțiilor istorice care constituie proiectul politic al epopeii: armatele de figuranți puși la dispoziție de Ministerul Forțelor Armate, reconstituirea muzeistică a Moldovei secolului al XVII-lea cu filmări în locațiile reale ale mănăstirilor pictate ale Bucovinei, idilizarea în sens pășunist a lumii rurale cu țărani în costume populare impecabile ce populează decoruri desprinse din Muzeul Satului, pitorescul costumelor de epocă folosite apoi de studiourile Buftea la majoritatea producțiilor de gen. Însă ceea ce diferențiază filmul lui Mircea Drăgan de producțiile clasice ale epopeii este absența din romanul lui Sadoveanu a patosului naționalist și a principalelor idei directoare care animau proiectul lansat de Mihnea Gheorghiu: imaginea conducătorului exemplar, suveranitatea și unitatea națională.

În acest sens, un mare handicap îl constituia și perioada istorică în care scriitorul alege să dezvolte firul narativ al romanului său, una de disoluție a autorității centrale și de anarhie feudală a Moldovei primelor decenii a secolului XVII-lea în care marile familii boierești își dispută tronul țării adesea cu sprijin străin. Din acest punct de vedere, abordarea lui Sadoveanu amintește mai degrabă de trilogia istorică a scriitorului polonez Henryk Sienkiewicz care își plasează romanele în perioada complicată de la jumătatea secolului al XVII-lea cunoscută în istoria Poloniei ca „Potopul”, marcată de invazii externe, războaie neîncetate și anarhia magnaților. Dimpotrivă, filmele din ciclul epopeii naționale cinematografice sunt plasate în perioadele eroice ale centralizării statale și ale luptei antiotomane, din care propaganda comunistă putea cu ușurință să culeagă precedente istorice utile scopurilor sale.

Firul roșu care străbate întreaga epopee națională cinematografică, începând cu Tudor și terminând cu Mircea (1989), este dat de prezența tutelară a conducătorului providențial în jurul căruia face front comun întreaga țară în fața pericolelor externe. Este adevărat că și în Neamul Șoimăreștilor apare figura conducătorului în persoana domnului Ștefan al II-lea Tomșa (Ion Besoiu), însă cu toate valențele de justiție socială, acesta nu reușește să-și impună autoritatea decât temporar, printr-o combinație de viclenie, forță brută și sadism. Pretenția sa la tronul Moldovei nu pare să aibă mai multă legitimitate decât cea a partidei Movileștilor sprijinită de magnații polonezi.

La rândul său, vremelnicul domnitor se bazează pe ajutorul străin al tătarilor din Buceag conduși de hanul Temir Bey, interpretat de specialistul de roluri orientale Colea Răutu. Justețea cauzei domnului Moldovei nu este afirmată fără echivoc, iar Tomșa sfârșește abandonat de o mare parte a aliaților săi. Caracterul național este destul de estompat și ceea ce prevalează în roman, ca și în film, este mesajul de dreptate socială. Dacă în filmele epopeii naționale cinematografice conflictul e construit pe baza antagonismului dintre conducătorul politic în jurul căruia se raliază întreaga țară și inamicul extern ajutat în anumite momente și de trădători interni, în Neamul Șoimăreștilor este centrat pe dihotomia între răzeși, țăranii liberi ai Moldovei, pe de o parte și boieri pe de alta. Rolul pe care în filmele epopeii îl are conducătorul politic nu e ocupat în ecranizarea lui Mircea Drăgan de către domnitorul Ștefan Tomșa al II-lea, ci mai degrabă de personajul fictiv al lui Tudor Șoimaru (Mihai Boghiță), un căpitan de oști provenit din rândul răzeșilor care raliază întreaga comunitate a Șoimăreștilor împotriva pretențiilor hrăpărețe ale boierului Stroe Orheianu (Ștefan Ciubotărașu) asistat de lefegii poloni.

O altă caracteristică a filmelor din ciclul epopeii este reiterarea obsesivă a unității naționale legată și de ideea de continuitate istorică. Și din acest punct de vedere Neamul Șoimăreștilor face notă discordantă. Cu excepția unei referiri trecătoare a unor căpitani ai lui Mihai Viteazul care se pun în slujba domnitorului Moldovei, nu transpare vreo aluzie la unitatea națională ca fundament al mobilurilor eroilor poveștii.

Recunoașterea literară a romanului publicat sub formă de foileton pentru prima dată încă înainte de primul război mondial, în anii 1912–1913 în paginile revistei ieșene Viața Românească, explică de ce regizorul Mircea Drăgan ajutat de scriitorii Alexandru Struțeanu și Constantin Mitru – ultimul chiar secretarul personal al lui Mihail Sadoveanu – care semnează scenariul filmului, nu a deviat de la povestea originală. Ceea ce i-a reproșat critica vremii ține mai degrabă de nepriceperea regizorală care a făcut ca filmul să rateze translația cinematografică a spiritului scrierii lui Sadoveanu.

Mircea Drăgan a cedat în fața seducției facilă a spectaculosului reconstituirii scenelor de bătălie, având la dispoziție armate de mii de figuranți și resursele logistice aproape nelimitate ale statului comunist. Spre deosebire de concurentul său de pe nișa filmelor istorice, Sergiu Nicolaescu, inabilitatea proverbială a lui Drăgan de a orchestra secvențe de acțiune care implicau mase mari de oameni este vizibilă la tot pasul. Chiar și momentele clasice de capă și spadă, de urmăriri și dueluri ale protagoniștilor sunt aruncate în derizoriu prin procedee tehnice pe care regizorul pare că nu le stăpânește prea bine, cum ar fi accelerarea montajului care în loc de dinamizare a acțiunii induce mai degrabă valențe de comic involuntar.

Un efect la fel de rizibil este cel pe care îl provoacă distribuirea neinspirată a marelui actor de comedie Dem Rădulescu în rolul lui Lie, slujitorul lui Tudor Șoimaru, un mix de Planchet și Păcală căruia Drăgan îi aplică o perucă nefirească, la fel cum procedează cu majoritatea personajelor din film. Eterna prezență feminină a soției regizorului din filmele sale, bolovănoasa Ioana Drăgan, pe lângă care chiar și Lica Gheorghiu pare să aibă talent actoricesc, nu face decât să afunde și mai mult filmul în ridicol.

Cu toate scăderile sale artistice taxate de critica contemporană, filmul a avut un succes imens la marele public. Ca număr total de spectatori, cu peste 13 milioane de bilete vândute, Neamul Șoimăreștilor se află pe locul 5 în topul filmelor românești din toate timpurile, dintre producțiile istorice doar Dacii și Mihai Viteazul ale lui Sergiu Nicolaescu situându-se mai sus. Explicația ține fără îndoială de ambiția de superproducție istorică a filmului care a atras un numeros public românesc într-un moment în care genul era intens cultivat la nivel internațional.

În plus, Neamul Șoimăreștilor e și prima producție românească filmată în format Cinemascope și pe peliculă color Eastman, ceea ce-i potențează dimensiunea epică. După cum am văzut, deși inițial nu a fost inclusă în epopeea națională cinematografică, ulterior va fi asimilat acesteia, așa cum procedează istoricul de cinema Ion Filotti Cantacuzino care precizează totuși nota distinctă, „o peliculă de aventuri pe fond istoric”, care face ca filmul să fie mai apropiat de seria Haiducilor lui Dinu Cocea.

Cu cea din urmă are în comun caracterul de film de divertisment popular în care accentul e pus pe aventurile eroilor ficționali în detrimentul faptelor eroice ale personalităților istoriei naționale. În definitiv Neamul Șoimăreștilor se situează la punctul de întâlnire a epopeii naționale cinematografice cu ecranizarea literaturii române clasice, ratând cu brio ambele demersuri.