de Victor Morozov

Interfon 15 e scurtmetrajul care l-a adus pe Andrei Epure în atenția cinefililor. Se putea citi în el promisiunea unui fior transcendental țâșnit din senin la parterul blocului, ceva între Eliade și maeștrii sud-americani ai trucurilor de magie subtile. Totul începe cu un cadru frontal cu poarta de intrare în casa scării: în stânga jos, dosită după treptele scorojite, zace în șezut o femeie lividă. Durează un pic până ce i se remarcă prezența: oamenii vin și pleacă (un nene imploră interfonul, în disperare de cauză, cu un buchet de flori în mână, un alt tip iese să ducă gunoiul), până la urmă niște vecine sună la salvare și încep să-și dea cu părerea despre persoana în cauză, pornind moara de bârfe și speculații.

Cu acest titlu, Epure și-a făcut cunoscute, din capul locului, ambițiile artistice, dorința de a aparține unui grup de cineaști care îl caută pe Dumnezeu în imagini. Poate sună emfatic în cazul său – poate n-o fi vorba chiar de Cel de sus, dar, orișicum, Interfon 15 se sforțează în felul lui să dea formă unui spirit pogorât cândva în lume, și astăzi tot mai absent. Ca și Cristi Puiu cu Moartea domnului Lăzărescu (2005) înaintea lui, Epure compune aici un mini tratat despre indiferența oamenilor față de seamănul lor aflat în nevoie – o dramă de societate cu încărcătură morală. Față de Lăzărescu, un film eminamente procesual, caracterul de pildă al lui Interfon 15 devine clar mult mai repede: în joc nu sunt doar limitările inerente ale formatului de scurtmetraj, ci și preocupările de sine stătătoare ale lui Epure. Filmul capătă valențe grav-meditative, țintind o dezbatere despre valorile umane, de la altruism la empatie, aparent corupte de individualismul epocii noastre.

În nici 20 de minute, regizorul transformă cvartalul bucureștean într-un teatru macabru apt să expună faliile comunității, ca și mecanismele sale de apărare în fața tragicului. Puțin a lipsit pentru ca Interfon 15, cu vecinitățile sale incomode, să devină comic. Există aici un sentiment de familiaritate cu meschinăria omului care se deresponsabilizează, ridicol, în fața morții: cu toții sunt așteptați la dentist, la facultate, oriunde altundeva. Odată treaba consumată, o tanti în papuci și halat are un moment de epifanie în fața cadavrului, îndrugând despre moartea unui apropiat în termeni de „lucrătură” cu Furadan. Blocul devine, în optica asta, un rezervor de povești posibile, una mai excentrică decât cealaltă; Epure se menține mereu dincoace de cronica socială, dar nu-i lipsește o atenție pentru absurdul concetățenilor săi.

Interfon 15 e zgârcit cu mișcările, și tocmai de aceea fiecare din ele – un zoom, o panoramare – se dovedește semnificativă. Tot revenind la planul său mediu cu intrarea de bloc, filmul evocă alte scurtmetraje – La peur, petit chasseur (Laurent Achard, 2004), Incident by a Bank (Ruben Östlund, 2010) – care se jucau cu acest punct de vedere static, traversat de diverse micro-acțiuni și transformat, astfel, în adevărat dispozitiv formal. Există, pe undeva, și o vagă impresie de Wavelength (1967), faimosul film structural al lui Michael Snow, asta pentru că Epure cultivă o anumită crispare a mizanscenei, fără însă a face din ea principiu teoretic. Totul, aici, e gri, tomnatic, apăsător, dar referința aproape ironică la stereotipul „filmului de autor est-european” e dejucată în favoarea a ceva mai larg: când camera se apropie lent-lent de o fântână golită, simțim deja frisonul unui palier superior al existenței, gata să ne înșface.

2021 a fost un an de top pentru scurtmetrajul românesc: atât Interfon 15, cât și When Night Meets Dawn al Andreei Borțun au fost selecționate la Cannes, dăinuind ca exemple marcante, pe plan local, ale formatului din ultimii ani. Împreună – dar fiecare în felul său –, ele au constituit o fereastră către o nouă vârstă a cinemaului autohton, pornit în explorări estetice diferite de ale predecesorilor. Pentru Epure, Interfon 15 a constituit în mod logic o matrice: el anunța fie cultivarea unei anumite teatralități – scara de bloc ca scenă privită frontal, în detrimentul oricăror adâncimi –, fie perseverența într-ale supranaturalului camuflat în realitatea cea mai pedestră. Privind debutul său Nu mă lăsa să mor (2025) e limpede ce cale a ales pentru moment. Acolo și-a aprofundat aura de poet saturnian al spațiilor vacante și al arhitecturilor rablagite – și bântuite – de suflul stins al istoriei, propunând o încercare devitalizată de genre: film cu fantome petrecut într-o lume chic-pustie, fără atestare geografică. Ajutat, în mod paradoxal, de constrângerile formatului, Epure a livrat cu Interfon 15 un film mai țeapăn, care îi dă deja măsura talentului. Riscul emfazei – femeia care perorează apocaliptic: „Cum e posibil să nu-ți dai seama că sfârșitul e deja început?” – e mereu evitat in extremis aici, topit într-o poetică a cotidianului, pe când lungmetrajul degenerează nu o dată în formalism gol, mult prea serios. Departe de a fi un exercițiu de stil și atât, Interfon 15 sonda împrejurimile cele mai banale și făcea din ele locus-ul unui mister ce reverbera îndelung.

Textele curatoriale, cronicile și comentariile publicate pe cinepub.ro exprimă opiniile autorilor lor și nu reprezintă neapărat punctul de vedere al Asociației Culturale CINEPUB. Prezența unui film pe platformă nu înseamnă o recomandare a acestuia, iar textele despre filme pot fi și critice. Erorile de fapt se semnalează la contact@cinepub.ro și le corectăm.