Una dintre teoriile interesante pentru mine (student la Filologie la sfârșitul anilor ’80), expuse într-un curs despre perioada marilor clasici în aula de la Universitate, pleca de la anamneza pacientului Caragiale și justifica acțiuni ale personajelor prozei sale, dar și o decizie fundamentală pentru viața autorului, prin prisma uneia dintre multele fobii ale acestuia. „Caragiale suferea de căldură”, perora profesorul, lansându-se impetuos în analize de text ce demonstrau că mai totul se petrecea în, sau după „căldură mare”. Acțiunea „Momentelor” se alinia cu sfârșitul zilei (miezul nopții chiar), când zăduful se potolea și era răcorit cu o bere fără guler de general, în praful ridicat de măturător la lumina lămpilor cu gaz. De aici o concluzie care mă captiva atunci, prin îndrăzneala-i „modernistă”: Caragiale a decis să emigreze la Berlin pentru că… era un oraș cu temperaturi mai scăzute decât cel de pe Dâmbovița. Așadar, era vorba despre meteorologie și mai puțin despre amărăciunea profundă cauzată de procesul de plagiat legat de „Năpasta”, soldat cu achitarea lui Caion. Ce să mai vorbim de privarea de premiul Academiei în două rânduri, o nedreptate cumplită pentru un autor orgolios, conștient de valoarea sa trans-epocală.

Decizia ar fi avut, așadar, rațiuni preponderent biologice, în noua linie de lectură a unui Caragiale redus, ideologic corect, la tăcere: abandonarea Căii Victoriei pentru Unter den Linden se face din cauza unei fobii și în baza unui capriciu de moment, precum cel al unei doamne la menopauză, plină de hachițe și bufeuri. Dincolo de o posibilă cheie de lectură a autorului, teoria profesorului diminua rațiunea fundamentală a exilului acestuia, adică scârba profundă a entomologului națiunii, pe care o regăsim explicită în „Scrisorile” sale și, implicită, în întreaga sa operă. Kerosenul rachetei Caragiale, carevasăzică.

Dacă ar fi să căutăm aceeași cheie de lectură în nuvelele „prozei terorii”, constatăm că aici bate un vânt rece, crivăț și măzăriche, precum în „vremea de război”. Bufeurile sunt sudori reci, berea e dată pe rachiu, prozatorul vede monstruos. Dar nu (numai) despre lupa naturalismului este vorba aici, ci despre magnitudinea prin contra-plonjeu a demonului pe care îl înfruntăm în singurătatea nopții, strigoiul de la trei dimineața, cocârjat peste patul-catafalc, cu gheara pusă în beregata noastră, cei treziți din somn în cearșafuri ude de transpirații reci, ca să ne reamintim singura certitudine a vieții: moartea.

Acțiunea este și aici nocturnă, dar întunericul e acum glacial, are temperatura criptei, râsul a înțepenit în rictus, e sublimat în mercurul care coboară rece pe șira spinării. Leiba nu are somn, Stavrache aude voci, Ion delirează, Gheorghe e fantomatic, Marghioala e demonică. Membrele se umflă, devin vineții, degetele se sfarogesc, mirosul de carne și păr ars se întrepătrunde cu cel grețos-dulceag al hoitului prăvălit pe dușumea. Nu e de mirare că sunt puține încercările de ecranizare ale nuvelelor terorii lui Caragiale, nici una dintre ele memorabilă.

„Singurul film românesc selectat la cea de-a 74-a ediție a Festivalului Internațional de Film de la Berlin” – zice comunicatul de presă la lansarea filmului „Săptămâna Mare” în sălile de cinema. Nu știi dacă să-i plângi de milă regizorului Andrei Cohn, căruia nu i se găsește un elogiu mai bun, sau cinemaului românesc, lipsit de glamour-ul performanței sale trecute („doar două filme în competiția de la Cannes din acest an”, titra autosuficienta presă națională în anul în care „Aurora” și „Marți, după Crăciun” erau selectate pe Croazetă, adică doar la un deceniu distanță de perioada când producția națională de cinema nu scotea mai mult de două titluri obscure pe an). Și, continuă comunicatul, „«Săptămâna Mare» este un film bazat pe o nuvelă de I.L. Caragiale” – adică, nu-i așa, un fel de cronică a unei plictiseli anunțate, deserviciu făcut ambilor autori. Cui îi mai pasă de Caragiale și, de fapt, who the fuck is I.L., în epoca Tik Tok, dincolo de un posibil subiect la bac?

Dacă Caragiale nu (mai) poate reacționa, Cohn e însă categoric, chiar repetitiv în declarațiile sale: „filmul nu este o adaptare”! Desigur, putem argumenta că „adaptare” e un termen larg și e evident că regizorul se referă la accepțiunea clasică, europeană. El vrea să spună că trama din „Făclia de Paște” e doar un punct de plecare într-o chestionare personală, o interogație pe scurta, dar dilatata etapă finală a vieții: teroarea dinaintea morții. Este tema studiată de Cohn atât în „Arest”, cât și în „Săptămâna Mare” (sau „Gefilte Fish”, titlul inițial dat de autor, la care s-a renunțat mult prea ușor, după părerea mea, din rațiuni de marketing corect politic), al doilea episod dintr-o promisă trilogie a crimei.

O altă idee devenită loc comun înainte de premiera comercială a filmului este impresia că acesta ar avea „ceva din «Aferim!»”. Una dintre puținele întrebări (dintr-o pe nedrept de dezolantă sală la „GoEast”, adresată unui autor palid, crucificat de o producție damnată, subdimensionată financiar și temporizată la nesfârșit, distrusă de inundații, cenzurată festivalier de răboiul din Gaza ș.a.m.d.) a fost „cum se raportează (Cohn) la filmul lui (Jude)?”. Mă așteptam ca la Wiesbaden reperul să fi fost mai degrabă Haneke, dar doamna care punea întrebarea era foarte mândră de parada ei de cunoștințe despre NCR. Cele două filme, ambele remarcabile, nu au nimic în comun, nici măcar perioada în care se petrece acțiunea; sunt două atitudini și proiecte îndepărtate, din toate punctele de vedere.

„Aferim!” înseamnă tranziția operei lui Jude către post-modernism și asta nu doar prin inspirația (o putem numi și pe ea ”adaptare”, de data aceasta în sensul foarte american al cuvântului) din Cărtărescu sau Jarmusch, printre alții. Privim două „fresce istorice”, pictate „calofil” (ghilimele obligatorii, căutarea unei anumite stilistici a imaginii fiind un manifest antisămănătorist în ambele cazuri) de doi maeștri: Panduru și, respectiv, Butică, tovarăș de cursă lungă al regizorului care a studiat pictura. Dar filmul lui Cohn duce NCR într-o nouă zonă a realismului cum nu s-a mai văzut până acum în cinemaul românesc, pentru că cel de sorginte literară a fost mereu „datat” stilistic. Sunt doar câteva excepții notabile în capitolul de adaptări clasice, precum Gulea și Daneliuc, și una singură unde ”datarea” e voită, deci post-modernă: Jude. „Adaptarea” lui Cohn produce cel mai realist film românesc anistoric, care va fi, de acum încolo, un (alt) reper fundamental pentru cinematografia noastră și nu punem, desigur, semnul egalității între realism și slow cinema, una dintre ultimele marote ale noii critici de film.

Chiar și ceea ce pare a fi o (altă) posibilă punte între Jude si Cohn – problematica rasială – este, de fapt, o crevasă. Cohn nu abordează tema rasismului, ci a xenofobiei. Este distanță de o lume-lumină între termeni, cel din urmă fiind explicat simplu prin înțelesul cuvintelor grecești care îl compun: frica de străini. Crima, ca rezultat al fricii de celălalt, dar și puterea de a o înfăptui pe care ți-o dă teama de moarte, par a fi adevăratele subiecte care îl preocupă pe regizor: Dinu Neagu din „Arest” ar putea ajunge un Leiba Zibal, dacă ar fi la fel de creativ în managementul situației terorii și ar putea răsturna raportul de forțe; Vali va fi regretând apoi că moartea se lasă prea mult așteptată… Iulian Postelnicu, pe care Cohn îl debuta în „Arest”, face în „Saptamâna Mare” un rol scurt, dar la fel de memorabil, inspirat, de data aceasta, de „În vreme de război”, cealaltă nuvelă a terorii. E de remarcat talentul regizorului de a aduce pe ecran actori aproape necunoscuți marelui public, care fac partituri memorabile: Nicoleta Lefter (Sura), Doru Bem (Leiba), Mario Dinu (Eli) și Ciprian Chiricheș (Gheorghe), fără a mai pune la socoteală roluri episodice, dar fabuloase, larger than life, precum isteria neaoșă, de pură sorginte românească, à la Diana Șoșoacă, a Mihaelei Sârbu. Dacă Doru Bem (minimalism actoricesc monumental, sic!) sau lombrozianul Chiricheș (debut cinematografic cutremurător, Dragoș Pâslaru redivivus, excelentă prefigurare a figurii legionarului din Garda de Fier), sunt cei care ocupă ecranul la propriu și la figurat, discreta Nicoleta Scarlat (Sura), actriță de teatru cu predilecție, interpretează una dintre cele mai interesante partituri feminine din cinematograful românesc dintotdeauna.

„Eli – sunt eu”! Regizorul declară în interviurile sale că determinarea de a face un astfel de film vine din spaima permanentă, din identificarea cu non-eroii săi, la fel de fricoși ca el (un statut de care nu pare mândru, dar pe care îl asumă și îl chestionează). Pentru cei care se vor duce la cinema mânați de curiozitatea de a afla cum a rezolvat finalul „Făcliei de Paști”, scena oribilei torturi a lui Gheorghe (ars lent, la lumânare, de un autor – ne spune Dobrogeanu-Gherea – pirofobiac), vreau să le spun că nu acesta este deznodământul. Autorul mai are o „invenție”, care demonstrează că filmul chiar nu e o adaptare: sugestia scopirii lui Eli (anularea circumciziei…) este începutul sfârșitului poveștii care se repetă.

Ghinionul lui Cohn de a scoate pe piața festivalieră filmul imediat după 07.10.2023, refuzul Berlinalei de a-l (mai) lua în competiție (a rulat în Forum, secțiune ne-competitivă, deci cu selecționeri ne-aliniați), nu sunt decât mărturii ale condiției mizere a omului sub vremi. Eli, Eli, Lama Sabachthani? Simplu, fiule, pentru că nu poți fi profet în țara ta. Pe de altă parte, profețiile, ca și vinul, sunt cu atât mai bune cu cât se învechesc.

”Săptămâna Mare” va câștiga, în timp, ceea ce a pierdut în epocă.

Lucian Georgescu
(Film, nr. 3/2024)