Deși expert (cândva) în comunicare clasică, cea digitală îmi este străină, mă simt – și probabil că așa și sunt – prost, în social media. Mi-am propus să devin activ pe Twitter (a fi concis este o virtute), dar am renunțat când Musk l-a transformat în circ ieftin, scump plătit. Blogul meu e demult părăsit și nu am prezență online, cu excepția vechiului meu cont de LinkedIn, unde (mai) citesc ce postează alții și scriu, rar, câte ceva. Nu îmi fac iluzii că sunt citit de mulți, însă mă bucură cele câteva duzini (?) de aprecieri, fie și formale. Habar nu am ce înseamnă „algoritmul LinkedIn”, dar cu siguranță nu îl nimeresc.

Cu ceva vreme în urmă am scris un text destul de personal și, pentru că aveam dubii că o platformă de relaționare profesională precum LinkedIn s-ar preta la o astfel de confesiune, am cerut părerea Chat GPT-ului, care a fost încurajator. Cred însă că și roboții sunt corecți politic astăzi, îmbuibați cu Prozac digital, sau, cel puțin, ne administrează nouă, ultimilor Homo Sapiens, serotonină artificială, pentru a ne face să credem că merită să mai continuăm…

Am primit un „like” de la o rudă apropiată și un altul de la un fost coleg care petrece mult timp pe LinkedIn, probabil în căutarea unui job. Preferam să fiu înjurat decât ignorat; înțeleg că de aia e bine să ai cont de Facebook, măcar acolo ți-o mai trage cineva, din diferite poziții și poți să experimentezi senzații tari, chiar și la o vârstă înaintată, ca a mea. În fine. M-am gândit că o fi fost un moment prost ales (cine stă să citească pe LinkedIn în august?) și că povestea (prea) personală din socialismul negru, scrisă în engleză, e lipsită de relevanță pentru un cititor occidental, în epoca influencerilor și a VIP-urilor pixelate. Așa că mai încerc o dată marea cu sarea, algoritmul cu degetul, pun într-o sticlă și arunc în oceanul digital scrisoarea în limba română a introducerii unei noi colege din redacția Cinepub.

„Am avut ocazia să-l întâlnesc pe regizorul Andrei Blaier într-una dintre puținele după-amiezi petrecute cu tatăl meu, Don Quijote marxist, fără carnet roșu de partid. Mi l-a prezentat atunci pe fostul său student, Andrei Blaier, cu puțin timp înainte ca tata să mă părăsească, definitiv. Blaier trecea printr-o perioadă dificilă; Klara (Tamas), soția sa, îl părăsise și fugise în Statele Unite (context delicat pentru un secretar de partid comunist la studiourile de film). În plus, Blaier avea și alte probleme; Daneliuc tocmai „își depusese” carnetul de partid în plenul ședinței tovărășești de la studiourile Buftea, convocată pentru a înfiera producția „Glissando”, scandal imens în epocă. „Maestre” – i-a șoptit Blaier –, „filmul e extraordinar, merită văzut… dar doar dacă îl mai apucați în sală…” (l-am apucat, cât a rulat filmul pe Magheru, trei zile, adică atât cât era necesar pentru a justifica decontul uneia dintre cele mai scumpe producții cinematografice românești.) La cererea tatălui meu, artist boem, sărac și idealist, tovarășul Blaier m-a încredințat unui regizor secund din Buftea, ajutându-mă să-mi câștig existența de adolescent socialist pe platourile de filmare. La 16 ani, lucram ca figurant de dimineață până seara, câștigând 12 lei pe zi pentru figurații simple și 30 de lei pentru cele speciale. Primul „salariu” l-am folosit pentru a cumpăra o veioză de birou, sub care l-am citit pe Camus, nu pe Sartre sau Gramsci, preferații tatălui meu.

Astăzi, mă reconectez virtual cu Andrei Blaier printr-unul dintre cele mai bune filme ale sale, pe care o fostă studentă de-a mea, Elena Călinoiu, îl reinterpretează curajos pe cinepub.ro.

Deși face parte dintr-o generație neatinsă de comunism, Elena, noul membru al echipei noastre editoriale, revizitează „Prin cenușa imperiului”, un road movie pre-socialist, o versiune românească a lui Butch Cassidy și Sundance Kid cu Gheorghe Dinică și Gabriel Oseciuc în loc de Paul Newman și Robert Redford. Recenzia ei de pe cinepub.ro conține intuiții remarcabile. Sper să vă placă la fel de mult cum mi-a plăcut mie și editorilor noștri!”

(Lucian Georgescu, cinepub.ro)