Continuăm, la cinepub.ro, să dăm o (altă) voce discursului despre cinema. În baza filosofiei noastre, păstrăm obiceiul de a susține și de a privi, în mod special, către alternativ și, mai ales, către independență – două din conceptele noastre fundamentale. Nu facem axiologie și nu impunem, ci doar propunem: săptămâna trecută vi l-am prezentat pe Augustin Cupșa; astăzi, pe Elena Călinoiu, cel mai recent (și cel mai tânăr) membru al echipei noastre redacționale.

Elena este scenaristă, cu studii de licență și masterat UNATC „I.L. Caragiale”, București. A scris scenarii studențești intime, personale, despre viața tânărului adult. E un observator atent care creează personaje vii, pe care cititorul le poate recunoaște, ori asemăna cu oameni obișnuiți în situații reale. Scenariile ei filmate în școală sunt drame psihologice, ambalate atent într-o formă comică, cu accentul pe absurdul vieții cotidiene și incongruențele ei.

Este pasionată și de teatru, a pus bazele unui festival în Focșani și a creat două trupe de teatru, cu premii în diverse festivaluri naționale.

În scriitura filmologică, Elena pleacă de la personaj, analizând relația directă a acestuia cu mediul în care se află, dar și efectul asupra lui. Privește către motivațiile psiho-sociale, radiografiind, de fapt, nu doar personaje, ci o lume întreagă, în neîncetată și bruscă schimbare.

Astăzi, Elena pășește „Prin cenușa imperiului”, un film acoperit de praful timpului și pe care îl șterge cu grijă și îl pune pe raft, într-o nouă lumină, iradiată de tinerețea ei frumoasă, de zâmbetul fragil și spiritul ei solar. Sperăm să vă placă atât filmul, cât și comentariul Elenei, la fel de mult cum ne-au plăcut și nouă.

Bun venit în echipa Cinepub, Elena!

(Lucian Georgescu, cinepub.ro)

Din aparentul nimic – cu nădejde spre umanitate

Andrei Blaier e un umanist fără a fi în niciun fel dogmatic, ori didactic. Preocupările sale lăuntrice, provenite din iubirea pentru oameni (conform celor mărturisite de el în diverse interviuri televizate) i-au pus bețe în roate în perioada predecembristă, când i se solicita adesea să altereze materialul filmat pentru a conveni normelor sociale: să taie, să ciuntească, să simplifice. A acceptat limitări; în cadrul acestor limitări formale, însă, s-a exprimat profund și plenar, urmărind atent suflul personajelor.

După cum el însuși relata, „filmul e magie”, iar magie a creat și în „Prin cenușa imperiului” (1976), inspirat din romanul lui Zaharia Stancu, „Jocul cu moartea” (1962). Cu toate că titlul pare că anticipează un film dramatic, ori obscur-întunecat, el este, în realitate, o celebrare a vieții, a dorului, a altruismului și, în special, a uneia din marile valori ale regizorului – prietenia.

Un grup de români ales ad-hoc e luat cu forța la drum de trupele germane într-un tren de marfă plin de oi și baloți de fân într-un scop neclar (secvențele cu turmele de oi behăind funcționează perfect pentru analogia cu gloata de bărbați nedumeriți). Află, ulterior, că urmează să ajungă în Balcani și să servească drept carne de tun la săparea tranșeelor din zonă. Pe fundalul unui haos continuu, atât vizual (din pricina aglomerației de oameni), dar și sonor (bombe, focuri de armă, diverse limbi intercalate), Blaier analizează cu o atenție pe cât de radiografică, pe atât de duioasă relația dintre presupusul Diplomat (Gheorghe Dinică) și Șchiopul (Gabriel Oseciuc), care trec de la adversitate la camaraderie haiducească.

Șarlatanul suprem se împrietenește cu tânărul inimos cu dor de familie, absorbindu-l întru totul și, în același timp, urmărindu-l, ca și cum abia acum învață să facă primii pași; dar niciodată nu mărturisește. El „știe” care e mersul lumii. Vorbește de parcă el l-ar fi inventat. Nu știe nimic, de fapt. Îi trântește Șchiopului lozinci peste lozinci, în timp ce proaspătul Harap-Alb ascultă, întreabă, își pune problema, meditează. Raportul dintre cei doi se schimbă, însă, pe parcursul filmului. Personajul lui Dinică e cel șchiop, de fapt, șchiop emoțional; iar celălalt e adevăratul diplomat la nivel metafizic. E demn, e sincer, e și candid. Îi întinde cu grijă o bucată de pâine Diplomatului, care o molfăie cu poftă printre dinții negri ce se lăbărțează într-un rânjet deplorabil.

Diplomatul (în realitate, „măsluitor de cărți și escroc”) are șansa de a cunoaște fața umană a lumii. Se întâmplă un transfer organic între cei doi, care lasă loc întrebării ce veghează, parcă, asupra întregului film – Ce contează, de fapt, în viață?, dar și observațiilor melancolice rostite atât de Șchiop, cât și de trubadurul grupului – asociat, de ce nu, cu bufonul curții regale care grăiește mereu adevărul (el și Șchiopul fiind singurele personaje mistuite de emoții puternice, care transced prezentul mizer). Diplomatul habar nu are ce vrea; iar Șchiopul, fără mari discursuri populiste ori monologuri persuasive, îl convinge să-l urmeze, căutând drumul spre casă. După spusele sale atât de încrezătoare, Diplomatul ținea morțiș să ajungă la Roma, să mestece prin dantura prăpădită picioare de broaște trase în unt. Aderă, deci, fără ca măcar să-și dea seama, la un scop sincer și abandonează superficialitatea în care obișnuia să înoate. Și nici măcar nu înoată bine.

În timp ce personajele masculine sunt, în marea lor majoritate, total abrutizate, filmul prezintă femeile ca prezențe binefăcătoare, răsărite parcă de nicăieri, de prin munți și ape frumos filmate de operatorul și prietenul lui Blaier, Dinu Tănase. Femeile sunt, aici, ființe diafane, onirice și totuși muncitoare, tăcute ori vorbitoare de limbi străine (sârbă, italiană), a căror scop este să le întindă o mână de ajutor în situații limită.

Andrei Blaier construiește o poveste a cunoașterii binelui într-un moment critic, când pare că nu mai există niciun fel de speranță. Înfăptuiește totul printr-un ritm bine susținut, intercalând secvențe feerice, de vis, din imaginarul triumfător al Șchiopului cu momente dure: morți, gloanțe, sânge, dar și cu inserții ce stârnesc râsul, precum momentul în care, bucurându-se de o baie în lac, câteva fete le fură hainele celor doi, dar îi lasă Diplomatului doar pălăria. Tot fetele sunt cele care, apoi, îi salvează, așa cum am menționat anterior. S-au amuzat, totuși, asemenea Șchiopului la imaginea amicului dezbrăcat stând inert pe un pietroi, umbrit de pălăria ponosită.

După cum el însuși împărtășește, „Prin cenușa imperiului” este, printre altele, o ecranizare fidelă a Decalogului; o odă a omeniei nevăzute din spatele zidului durității, într-un sistem social greu încercat.

(Elena Călinoiu, cinepub.ro)