La Cinepub încercăm să dăm o nouă voce discursului despre cinema. Evit sintagma ”critică de film” din mai multe motive, pe care le voi dezvolta cu altă ocazie, însă cel mai important aici este accentul pe care îl punem pe alternativ și, mai ales, pe independență. Nu facem axiologie și nu impunem, ci doar propunem: astăzi, o voce nouă, Augustin Cupşa.

Scriitor, scenarist și psihiatru, a practicat medicina la București și Paris. A primit, pentru debutul său în proză (”Perforatorii” – 2006), premiile pentru manuscrise ale Uniunii Scriitorilor și ed. Cartea Românească. A publicat două volume de proză scurtă („Profesorul Bumb și macii și suedezi” și „Marile bucurii și marile tristeți”), romanul „Așa să crească iarba pe noi” (nominalizat la premiul PEN România și la European Union Prize for Literature) și, din nou, proză scurtă – „Străinătate” (nominalizat la premiul Uniunii Scriitorilor și câșigător al premiului ARIEL).

Vom începe să publicăm, de-a lungul acestei veri și dincolo de ea, texte semnate de Augustin Cupșa. Analizele lui Augustin se doresc a fi un mic ”curs” de psiho(pato)logie aplicat personajelor ficționale din cinema, motivațiilor, interacțiunilor și problemelor acestora. Textele sale se vor regăsi din toamnă pe cinepub.ro ca rubrică permanentă, un spațiu unde se discută probleme ale personajelor din filme, precum sindromul de derealizare și white noise-ul (v. și cinemaul lui Malick), simptome psihice și neurologice (precum în ”Vertigo”), sindromul PTSD, trauma și doliul (”Sierranevada”, ”Deer Hunter”), mecanismele amneziei, cinetica uitării, imaginea în oglindă și reflexia care nu produce o imagine vizuală (ca la Tarkovski). Totul aplicat, desigur, și pe cinemaul românesc aflat în portofoliul nostru.

În seara aceasta, el debutează cu analiza unui film emblematic al unei autoare pe nedrept uitate, Malvina Urșianu.

În loc de „normale” sau „anormale”, manifestările personajelor analizate de Cupșa sunt clasificate ca experiențe psihice comune și/ sau excepționale, ”pentru că nimeni nu e scutit de dezechilibru și, de fapt, cu atât mai bine”(A.C.). Rubrica de psihoterapie a cinemaului semnată de Augustin Cupșa ar putea deveni, astfel, un prilej de apropiere umană.

Adică exact rațiunea de a fi Cinepub.

(Lucian Georgescu, cinepub.ro)

Deșertul de crom și sticlă

Deși pare atât de rigid politic, primul film al Malvinei Urșianu, „Gioconda fără surâs”, poate fi privit în mai multe feluri. Poți să îl urmărești pentru arta dramatică și jocul Silviei Popovici. Poți să îl vezi pentru tehnica cinematografică și limbajul unei regizoare formate, cu succes, la școala lui Jean Georgescu. Poți să îl vezi ca să te iei la trântă cu ideea de propagandă în cinema. Poți să îți faci frame-uri pentru meme-uri sau GIF-uri, când Caius Bengescu rămâne în pană de motor și, dintr-o mașină, ivită ca prin farmec din noapte, o blondă vaporoasă (doctoriță, de altfel) îi surâde ingenuu: „Aveți nevoie de ceva?”/ „O bujie”, îi răspunde el cu melancolia poetului. Sau, mai târziu, în disco-barul anilor ’60, unde perechile de tineri dansează cuminți, în timp ce Caius și Irina îi privesc, total lipsiți de regrete.

„ – Modul lor de a petrece mi-e străin, iar dansurile lor sunt oribile.”
„- Sunt dansurile unei generații sănătoase și sportive”.

Eu l-am privit din perspectiva analitică a relațiilor de cuplu și a structurilor de personalitate, mai mult sau mai puțin disfuncționale. Și ca să îți faci loc psihologic într-un film atât de încărcat ideologic nu e ușor, riști să pici la mijloc între taberele politice. E, totuși, o cale sigură, care salvează valoarea estetică a filmului.

Filmul apare în 1967, în timpul unei relative deschideri în RSR: „dezghețul” de după Gheorghe Gheorghiu Dej. Totuși, să nu uităm, este și perioada în care o nouă dictatură stă să înceapă – cea ceaușistă.

Malvina Urșianu, fiică de moșier, se întoarce la cinema după opt ani de interdicție și multe interogatorii în beciurile de la Uranus. Nu știu cum, în acel moment, cineva ar mai fi putut să facă frondă sau să se joace subversiv cu sistemul. Malvina Urșianu, totuși, pare că a reușit ceva surprinzător, camuflându-se într-o temă neperisabilă – criza vârstei de mijloc, cu nostalgiile și regretele ei și, mai adânc, perisabilul biologic al existenței.

Ca subiect și gen, „Gioconda fără surâs” ar putea intra într-o secțiune paralelă de road movie, una profund lirică și meditativă. Iar această opțiune neobișnuită este bine susținută prin personaje. Caius Bengescu este descendentul unei familii de boieri, fost burghez și, fără scăpare, poet în vremuri în care se caută proza, una realistă, pusă în slujba făuririi socialiste. Așa cum o mărturisește chiar el, a rămas să recite într-o piață publică în timp ce lumea și-a văzut de treburile ei; oamenii muncii, mai exact. Ei au înălțat fabrici și uzine din beton și sticlă, rafinării, utilaje de exploatare minieră ca niște monștri extratereștri. În mijlocul lor se află inginera Irina Dinu, prima și singura lui dragoste, pe care a înșelat-o tocmai pentru că nu-i suporta „incadescența”.

Acum sunt la vârsta adultă, iar în fața lor se întinde pustiul și adierea bătrâneții. Într-un tren, în timp ce călătorește către combinatul chimic, Caius îl reîntâlnește pe Cozma, prietenul și colegul său de școală, și el îndrăgostit iremediabil de această femeie dârză. Readuși împreună de soartă, cei trei hoinăresc într-o mașină americană prin peisajul industrial al RSR din nordul Transilvaniei, refăcând istorii vechi, deplângându-și tinerețea și imposibilitatea (re)apropierii.
În „Gioconda fără surâs” direcțiile și categoriile sunt clare, subliniate cu markerul: burghezia înseamnă inadecvare, falsitate, insucces, lipsă de acțiune, procrastinare, omul care „merge într-o direcție cu capul întors în cealaltă”, imposibil în acțiunile sale. Chiar dacă au existat și „boieri cu vederi de stânga”, cum spune și Irina, aceștia erau mai degrabă excentrici sau voiau să fie „șic”. Pe scurt, Caius se potrivește perfect în definiția jungiană a nevroticului: omul care nu se descurcă tocmai cu prezentul. „Aspiră către viitor și melancolizează către trecut”, după cum îl descrie Cozma în fața Irinei, după accident. Tehnic vorbind, o structură dizarmonică de personalitate se conturează în adolescență și rămâne neschimbată la vârsta adultă.

Și taman în această mlaștină sentimentală se afundă tânăra inginer. În vara aceea, în care „clopotul suna a moarte”, cum spune doctorița Ioana Damian, vara lui ’44, evident, începutul sfârșitului unei epoci, a cunoscut ea dragostea și speranța. Poeziile decandente și perimate i le știe pe dinafară și le completează când el le recită. Iar Caius nu cere nimic; nici milă, nici salvare. Își duce cu noblețe soarta. Subtil și tare prudent, nostalgia vârstei și melancolia vremurilor se confundă în sufletul acestei femei care reușește, cu un mers sigur, să cucerească publicul în ciuda stridențelor și patetismului inerent jocului vremii.

Nu văd cum nu ai empatiza cu drama acestei femei, tinerețea i-a trecut într-o iluzie, frumusețea i se va stinge, dar ea e demnă și nu se plânge, condamnată să nu mai iubească.

O Giocondă fără surâs e o femeie fără mister. Dar la o femeie, misterul nu e doar misterul frumuseții. Filmul joacă deopotrivă o tragedie umană și una biologică. Malvina Urșianu nu face economie de metafore vizuale și de scene-cheie pentru a expune trecerea timpului, sentimentul de neîmplinire a corpului prin imposibilitatea de a mai produce apropierea: ruinele cetății (unde cei trei prieteni se opresc), biserica aproape abandonată (în care Irina și Caius se adăpostesc de ploaie), dar cea mai reușită este cea în care cei doi încearcă să fenteze trenul pe șine, să mai câștige încă o stație și încă o stație, rulând în mașina lor americană, dar vor ajunge prinși din urmă de ceva care nu poate fi oprit. Irina îl oferă pe Caius viitoarelor generații, el își va reface viața cu fata care îl iubea pe ascuns încă din copilărie, între timp doctoriță (cea cu bujii de schimb în mașină, au cas oú…). Dar pentru Irina nu mai rămâne decât un „deșert de crom și sticlă”, o întindere aridă către bătrânețe.

De aceea filmul e bun de văzut și pentru cei crispați, ca mine, în fața invaziei doctrinelor în estetic. El demonstrează că mai e ceva dincolo de tot, de care nu sunt ferite nici doctrinele, nici dragostea, nici corpurile: timpul biologic. „După cum vedeți, procesul este mai mult intern și nu are nimic spectaculos”, o spune inginera la începutul interviului din uzină.

(Augustin Cupșa, cinepub.ro)