Politically correct - Youtube vs Fanfaron - Editorial CINEPUB

Politically correct - Youtube vs Fanfaron - Editorial CINEPUB

În 1990 eram student la Filologie (denumire ulterior schimbată de corectitudinea politică post-comunistă în Litere) și intram și în rîndurile primei generații de studenți la școala de cinema, renovată din IATC în ATF. Unul dintre primele cursuri pe care mi le amintesc a fost o largă adunare în aulă (astăzi sala Ileana Berlogea; doamna Berlogea trăia pe atunci și ne-a fost profesoară de Istoria teatrului universal), toți studenții celor trei secții de atunci: regie, imagine, filmologie-scenaristică. Fiul unui regizor de teatru ne-membru al partidului comunist (nu mai explic aici ce însemna asta în epocă, nu cred că mai are sens, interes și nici înțelegere astăzi…) intram în sălile foștii școli de jandarmi staliniști cu gîndul (stupid – dar cum putem să avem la tinerețe înțelegerea senectuții?) de a-mi ”răzbuna” tatăl…

Directorul de imagine Vivi Drăgan Vasile, profesor, pentru o scurtă dar importantă perioadă de timp în școală, ne-a spus: pentru mine nu sînteți scenariști, operatori sau regizori, ci cu toții sînteți una: cineaști. A fost prima și poate una dintre cele mai importante lecții despre ce înseamnă cinemaul, această formă hibridă care este deopotrivă (au spus-o Chiarini și Barbaro) și artă și industrie. Un alt profesor din panel-ul zilei ne-a întrebat pe fiecare în parte de ce am ales specializările respective (îmi amintesc cîteva dintre răspunsuri, printre care cel al ardeleanului slăbănog, înalt și extrem de social, cu ochelari gen fund de borcan, care stătea lîngă mine și care peste ani avea să înființeze unul dintre cele mai importante festivaluri de film din Europa, sau cel al amuzantului și talentatului coleg de la regie, care din fundul sălii a răspuns că a pus pariu la o beție că intră la examenul de a doua zi… sau cel al fiului unui important realizator de televiziune din epocă: nu împlinise 18 ani la data admiterii și una dintre glumele recurente ale generației noastre față de cel care avea să semneze printre cele mai importante filme ale Noului Val, era dacă avea dreptul legal de a ne fi coleg…). Poate că cel mai important lucru însă – desprins și din adresarea-îndemn a lui Drăgan Vasile, dar și din faptul că eram legați de un context istoric și social unic și irepetabil – este că am rămas, peste timp, cei mai mulți dintre noi, prieteni.

Îmi amintesc – desigur – și răspunsul meu. Nu era o minciună, dar nici adevărul integral (l-am revelat mai sus, dar pe vremea aceea nu eram conștient de el), însă rațional: credeam că dacă voi fi scenarist am mai multe șanse de a face film decît ca regizor. Era un calcul logic, care nu avea cum să rateze și dacă e să fac o matematică simplă, așa a și fost, am făcut mai multe filme ca scenarist. Și iată cum viața mea, absolvent de Filologie care voia să facă film, avea să depindă în continuare de texte, nu de cinema. Cuvîntul nu e doar primordial, ci și final, el explică totul. Și astăzi, în loc de film, tot un text vă ofer, sorry… Nu pentru că aș fi vrut să-l scriu, ci pentru că am fost nevoit.

În noaptea aceasta, Google ne-a trimis un mesaj:

Salut, CINEPUB!

Am vrut să te anunțăm că echipa noastră ți-a examinat conținutul și consideră că acesta încalcă politica privind siguranța copiilor. Știm că poate nu ai realizat că ne-ai încălcat politicile, de aceea canalul nu va primi un avertisment. Totuși, ți-am eliminat de pe YouTube următorul conținut:

Videoclip: Fanfaron Fanfaron | The Brassy Bands – (2007) – Documentary Film | CINEPUB

Știm că poate fi o veste proastă, dar este datoria noastră să ne asigurăm că YouTube este un loc în care toți se simt în siguranță. În cazul în care crezi că am greșit, poți să faci recurs împotriva acestei decizii.

Sigur că era o veste proastă. Era fișierul premierei de astăzi, documentarul lui Cornel Gheorghiță depre fanfarele de prispă din Moldova, Fanfaron, Fanfaron. Sigur că am făcut recurs și am menționat în el cele 16 nominalizări internaționale ale filmului, faptul că e un documentar – deci frust și realist – i-am citat – în apărarea filmului – pe muzicianul Mircea Tiberian și pe profesoara Speranța Rădulescu, antropologul care a descoperit ”Speranța” de la Zece Prăjini, dar sigur că nu și pe Chiarini și pe Barbaro, nu de alta dar nu știu ce înseamnă ”echipa noastră” și orizontul ei cultural. Recursul a fost respins. Era 2.40. Dimineața. Joi.

Deci, no approval, no film. Doar text, azi.

Pregătisem din timp premiera, cu multă grijă. Și asta pentru că mă așteptam la multe probleme. Cea mai mare mi se părea adresarea subiectului. Am scris și rescris fișa filmului și textul de anunțare de mai multe ori, încercînd să găsesc mai multe sintagme posibile, dintre care cele mai uzitate erau ”fanfare populare”, ”fanfare rurale”, ”fanfare de prispă”. Evitam din răsputeri adjectivul ”țigănesc”, doar că ”fanfară roma” nu mergea defel. Iar membrii trupelor erau desigur, majoritatea, din comunitatea respectivă. Cum puteam să explic că ”muzică țigănească” nu e musai totuna cu ”muzică lăutărească” și că nu are nimic peiorativ, că peiorativă e doar muzica ascultată azi, nu cea uitată? Ce rost avea să-l invoc pe Budai Deleanu? ”În ce film a jucat, că pe IMDB nu apare?” Poate mai degrabă pe Django Reinhardt și , vezi Doamne, ”gipsy jazz”? Așadar mă pregătisem de luptă, pe de o parte cu adepții political correctness-ului, pe de altă parte cu hater-ii care aveau sa ne spameze cu mesaje în care ne ar fi acuzat că dăm filme care denigrează România. Că habar n-avem despre realitățile din țară, etc.

Cum e de exemplu cazul filmului ”Șanțul” lui Silișteanu, care ”vorbește o limbă a Miticilor, nu de-a noastră, ardelenească”, de parcă Silișteanu și Titieni sînt din Dolj… Sau ”Drum bun” al lui Ralston, care ”nu se petrece la noi”, de parcă ar fi fost filmat în Berlin, iar în Covasna nu s-ar vorbi limba maghiară. Sau că traducerile noastre în limba engleză sînt proaste, deși nimeni nu pare că a înțeles sensul termenului ”voluntar”. Atîta putem… S-a oferit (alt)cineva?

Dar la ”încălcarea politicii privind siguranța copiilor” chiar nu m-am așteptat. E adevărat, în filmul lui Gheorghiță apar și copii, unii dintre ei în ipostaze precum cea a imaginii care însoțește acest text. Hmmm. De asta ce produce Hollywood-ul nu e banned de Google. E o lume inventată și doar adevărul supără. Hai să (ne) mințim, așadar. Vizionare liniștită, pe canapea, cu bere, popcorn și hăhăială chick flick!

Au trecut anii. Cinepub împlinește în curînd șapte ani. Au fost ani cîinești, deci puteți înmulți cu opt și veți afla vîrsta noastră reală. Am îmbătrînit. Am obosit. Primim scrisori, notificări, amenințări, înjurături sumare. Lumea preferă să urască, decît să iubească. S-a schimbat și ortografia. Tot din political correctness-ul post-comunist. De parcă a scrie cu ”î” din ”i” cum scrie subsemnatul, e un atac la națiune. Cine mai știe astăzi că dintre toți membrii Academiei care au votat după 89 revenirea la ortografia dorită – într-un context istoric și politic demult depășit – de Școala Ardeleană, doar un singur lingvist notabil (Matilda Caragiu Marioțeanu) a votat pentru întoarcere în timp? Tendința naturală a unei limbi e spre simplificare, nu invers. Dar ce e mai grav e că prin această schimbare am avut senzația că am reparat istoria.

Nu am reparat nimic. Și din păcate, nu am educat mai mult. Se vede. Șapte ani… Vom încerca, atît cît mai putem, cum mai putem și pînă cînd mai putem, să vă arătăm filme. Și cînd nu vom mai putea, vă vom da de știre – acelor cîțiva  – puțini – cărora vă pasă. În colecția mea de hard copies este un exemplar din ultimul număr (adică cel care închidea definitiv editarea revistei) Pro Cinema. Redactorul șef Cristina Corciovescu și secretarul de redacție Mihai Chirilov au decis atunci în semn de protest, sa aibă pe coperta glossy, de obicei ocupată de o imagine de star zîmbitor, să pună doar o culoare. Negru. Proiecția se încheiase. Este unul dintre gesturile de frondă culturală (cei care știu despre cine și ce vorbesc direct, dar mai ales indirect, înțeleg…) importantă din anii 90. Iarna nu a fost niciodată mai rece și mai neagră.

În loc de film, așadar, text. Un text lung, veți zice, doar ca să îți ceri scuze că nu ne dai filmul de azi. E adevărat. Dar din păcate, nu am putut fi mai scurt, sînt departe de a fi un virtuos.

Lucian Georgescu & cinepub.ro

Mircea Tiberian

Filmul prezintă cu umor, dar fără superioritate, cu empatie, dar fără patetism, viaţa muzicanţilor din fanfarele moldoveneşti, după căderea comunismului. Autorul reuşeşte cu eleganţă să evite clişeele despre exotismul comunităţilor de romi din estul Europei. Este cu siguranţă unul dintre cele mai reuşite documentare cu subiect social – muzical realizate în România.

prof. Speranța Rădulescu

Fanfaron… al lui Cornel Gheorghiță este deopotrivă opera unui artist împlinit și a unui etnolog cu pătrundere și finețe. Este motivul pentru care, acum câțiva ani, am prezentat studenților de la cursul meu de antropologia muzicii acest film, care te cucerește și te instruiește totodată. El te face să remarci spontaneitatea și prospețimea muzicii și să observi rolul acesteia în viața creatorilor și executanților ei, lăutari romi din mai multe sate moldovenești.

Nimic esențial nu lipsește din acest film: Traiectoria istorică a fanfarelor țărănești; raporturile fanfaragiilor cu autoritățile; relațiile lor cu clienții români pe care îi însoțesc în două momente cheie ale existenței lor: nunta și înmormântarea; practica muzicală în familiile și în comunitățile de romi; prefacerile muzicii impulsionate de generațiile tinere; disperarea fanfaragiilor din anii de o extremă sărăcie ai României, anii 90, atunci când fanfarele riscau să piară…

Filmul e o mărturie din vremea luptei lor pentru supraviețuire. Au trecut de atunci două decenii. Fanfarele n-au pierit, dar nu s-au mai bucurat niciodată de simpatia populară de altădată. În pofida faptului că una dintre ele, fanfara Ciocârlia din cătunul Zece Prăjini – dichisită după standardele showbiz-ului occidental –, își continuă încă glorioasa sa carieră internațională.

Trailer FANFARON

Poate vă place și ...