Premierele acestui început de toamnă (“California dreamin’” de Nemescu de săptămâna trecută și integrala scurtă Borțun de astăzi) sunt gândite să însoțească revenirea studenților în sălile de clasă. Luni am asistat, bouchebée, la o deschidere plină de glamour a școlii de teatru și film din București: trei miniștri, doi secretari de stat, prezentare multimedială, filmari din unghiuri multiple, inclusiv aeriale, multe televiziuni, reporterițe aferate, cadre didactice elegante, actuale și viitoare staruri, tineri profesori și studenți sofisticați, alternativi, boemi, diverși… Presărați, pe ici, pe colo, și câțiva din vechea gardă, pe vremuri tânără, studenți ai primei generații postrevoluționare, astăzi profesori: încărunțiți, schimbați în formă și volum, tăcuți sau hiper vocali, discreți sau politic-corect-afabili, dar cu o altă lumină în ochi decît cea de acum 30 de ani.

Mă număr printre ei și mă recunosc în oglinda crepusculului. M-a emoționat cadoul unuia dintre sponsori, așezat generos pe fiecare scaun (și erau sute): o sticlă elegantă cu apă plată și o doză hipsterească tot de apă, dar fructată și cu hint de agave, USP subliniat elegant în campania de marketing video a produsului, adevărat regal de post producție 3D cu un copy care ar fi făcut să pălească de invidie un junior creative de la AMV Londra. Ce mai, te credeai la DFFB în Sony Center în Potsdamer Platz, nu în Matei Voievod 75-77. Cu această ocazie mi-am amintit de pauzele tinereții mele din bufetul socialist de la parter, niciodată încălzit și mereu plin de fum de țigară sau de serile de vară în care furam dovleci și porumb de pe cîmp să ne hrănim după filmarea exterioarelor din producțiile generației mele, adormind în cort, ”în locație”, în fumul albăstrui al grătarului pe care perpelisem știuleții șterpeliți. (Ei bine, da, nu făceam duș înainte…)

Octombrie este atât început, cît și sfărșit. Pe lîngă energia și entuziasmul exploziv al bobocilor veseli, întâlnești, pe la orele după amiezii, după terminarea programului nine-to-five care a luat locul idealurilor tinereții fără bătrânețe, prelingându-se anonim și tăcut, pe lângă ziduri, spre secretariat, bătrâni absolvenți care vin să ridice câte o diplomă prăfuită. E greu să ți-i mai amintești – de la promoții pe care le numărai pe degetele de la o mână, școala produce astăzi sute de absolvenți, pentru satisfacerea nevoilor de entertainment ale unei națiuni vesele.

Au intrat și ieșit pe aceste porți câteva generații de atunci. În afară de cea a subsemnatului (prima de după Revoluție), cea de mijloc a fost cea a lui Cristian Nemescu și Andrei Toncu, dar ei nu au mai intrat în toamnă, ultimul lor drum a fost într-un august trist. Colegul, prietenul lor și scenaristul ”California dreamin”, Tudor Voican, este astăzi profesor în școală, dar nu e și un personaj monden – în fond, meseria noastră este cea mai anonimă dintr-o industrie de celebrități și suntem deseori confundați cu scenografii, ca denumire a meseriei, așa că la ce bun să te mai arăți în lume? Dar, un alt motiv, poate, ca și Cristian și Andrei, nici Cătălin Cocriș, prietenul și colegul de cameră al lui Tudor în studenție, nu mai este aici, prietenii devin fotografii alb-negru, iar filmul celor rămași în viață se desaturează cromatic.

Generațile mărșăluiesc mai departe, încolonate ca în metafora lui Liiceanu din ”Ușa interzisă”. Dar orice sfîrșit poartă în el sâmburele unui nou început. Cum este pentru mine Emil Vasilache, colegul meu de redacție și de școală, care răzbună prin textele lui lucruri pe care eu nu le-am scris. Cel de jos, despre scurtmetrajele Andreei Borțun reprezintă un dialog între generații. Andreea mi-a bucurat viața de profesor, la fel ca și Emil, ultima mea ”producție” de licență. Astăzi, când scriu aceste rânduri, Andreea, cel mai bun produs cinéma d’auteur al cursului de scenaristică al UNATC, va striga: ”it’s a wrap up” și va închide filmările la ”Malul Vânăt”, debutul ei regizoral în lung metraj. Citind scenariul filmului, i-am regăsit recurența temei fundamentale, într-o lume unică pe care Andreea o interoghează cu îndârjire, zgâriind cu unghiile până la sângele speranței lutul mizerabil al acestui fund uitat de lume. (Re)descoperirea m-a emoționat enorm, așa cum știu că filmul îi va emoționa pe mulți.

Finalul textului meu se păstrează în notă de optimism și speranță, atunci când îi dau dreptate lui Zavattini: ”Cu cît un film este mai scump, cu atît este mai imoral”. Nimic nu poate plăti sărăcia Malului Vânăt al cinematografiei românești. Nu de alta, dar dacă mutăm Potsdamer Platz în Matei Voievod sau pe Iancului, ce facem cu cârciuma Papillon de vis a vis de școală, că nu mai dă bine în cadru?

Octombrie este atât început, cât și sfârșit. Noi începem astăzi cu ”integrala scurtă Borțun”.

(Lucian Georgescu, cinepub.ro)