Dumitru Carabat - CINEPUB

În Duminica Tomii am vorbit ultima oară cu domnul profesor. Îl înțelegeam din ce în ce mai greu, starea lui se deteriora rapid, însă mesajul era limpede, scurt și eficient ca o tăietură de oțel rece, la fel de clar și sintetic așa cum obișnuia să scrie, să vorbească, să dea feedback în clasă sau sfaturi unui scenarist mai tânăr. M-am bâlbâit și am improvizat stângaci – nu aveam experiența lui nici în scris, nici în durere…

I-am fost student, asistent și, îndrăznesc să spun, prieten. Mi-a spus lucruri pe care nu le împărtășea altora, era foarte discret, pudic și obișnuit să își ducă marea suferință a vieții în singurătate. Și-a cărat crucea în spate fără să se plângă, a însoțit-o doar cu pipă, tutun, cafea, enorm de multe cărți și filme și, mai recent, muzica clasică pe care o asculta pe YouTube – nu ai fi spus despre Cara – cum îi spunea prietenul și colegul lui, George Littera, celălalt mare corifeu al școlii de scris despre și pentru cinema – că se va adapta atât de bine la noile media.

Citea mult și mă uimea de fiecare dată cu claritatea judecății, păstrată până în ultimele zile. Era la curent cu tot ceea ce era important și pentru mine tot ceea ce aflam de la el era de primă mână, ca și în studenție. Eram doi filologi despărțiți de o jumătate de secol – dar prin el am realizat că Școala de Literatură nu fusese o formă fără fond… Discuțiile despre Roman Jakobson și Genette, despre Pasolini și Godard erau pentru mine un festin într-o lume macdonaldizată.

Mi-l amintesc la masa de montaj din sala 208A din Matei Voievod și îl revăd de fiecare dată în pulovărul de lână groasă gri și cu pipa în mână – figura luminată de stop-cadrul de secvență la care se oprise pentru a-l analiza, cu efectul special al fumului albăstrui urcând pe pereții instituției în care astăzi nu se mai fumează.

A păstorit zeci de generații și chiar dacă nu a fost întotdeauna înțeles, dacă a părut uneori ermetic sau nu a avut parte de un auditoriu la înălțimea lui academică, a fost iubit. Dovadă sunt zecile de studenți care i-au trecut pragul exilului interior, unii dintre ei, precum Anca Florescu și Mihaela Michailov până în ultimele zile. Zile de pandemie, zile ciudate, ale zorilor unei noi lumi din care Dumitru Carabăț nu are cum să facă parte. Astăzi i-am scris lui Steven Maras, la Sidney: ”Dear Steven, Dumitru is no longer with us”. Își doreau foarte mult să se cunoască, se citeau și se respectau, Steven acceptase rugămintea mea să facă o recenzie la versiunea în limba engleză a Poeticii lui Carabăț și era fascinat de o voce pe care nu o putuse auzi până atunci, de dincolo de Zid.

Prof. univ. dr. Honoris Causa Dumitru Carabăț, fondatorul școlii românești de scenaristică, autorul unor cărți fundamentale despre teoria adaptării (De la cuvânt la imagine ) și a scenariului (Spre o poetică a scenariului cinematografic ), unul dintre cei mai importanți profesori din școala românească de film, ne-a părăsit în seara zilei de 13 mai. Foștii studenți, corpul profesoral și administrativ al UNATC, profesorii școlii de film și prietenii deplâng dispariția unui Om care, discret, ne-a marcat existența. Departamentul Scenaristică Filmologie, profesorii din catedra de scenaristică, formați de profesorul Carabăț, sunt de astăzi singuri, stingheri, lipsiți de un reper fundamental.

Odihniți-vă în pace, domnule profesor…
Lucian Georgescu | CINEPUB | mai 2020

Cinepub este în doliu, motiv pentru care premiera anunțată pentru astăzi nu mai are loc. Vom reveni curând cu o selecție din filmografia lui Dumitru Carabăț, prin bunăvoința și sprijinul CNC și al Arhivei Naționale de Filme, ca un ultim și nesemnificativ omagiu adus lui Cara.

Poate vă place și ...