Au trecut douăzeci de ani de cînd l-am cunoscut. Și alți zece de cînd a dispărut. Si astăzi, cînd scriu aceste rînduri, e Sfîntul Gheorghe. Nimic întîmplător. De zece ani bîntuie incredibilul zvon al editării unui volum. Sub diferite “inițiative”, “coordonări” și “patronaje” – mai toți și toate “foști studenți”, “colegi” și – fără îndoială! – “prieteni” – inițiativele publicării notelor de curs ale profesorului Littera s-au ținut lanț.

M-am bucurat – în sinea mea – de fiecare dată cînd au eșuat. Mimam oficial grija față de proiect și găseam tot felul de tertipuri de a nu contribui la corpusul destinat publicării. Era singura forma de rezistență pasivă pe care o puteam desfășura fără sa devin suspect. Interesul aparent era singura formă de corectitudine politică pe care o puteai avea în acest subiect extrem de delicat. Motivul pe care îl invocam cel mai des era “mutarea recentă a domiciliului” care “mă împiedica să găsesc în pachetele legate notițele cursurilor aruncate undeva în subsol”. Nimic mai neadevărat. Nu îmi schimbam adresa precum Caragiale la fiecare Sfînt Dumitru, iar notițele IFU erau atent numerotate, dactilografiate, corectate și îndosariate la loc sigur și prea bine știut, fiind unele dintre obiectele cele mai de preț din biblioteca mea.

Încetul cu încetul, întreprinzătorii abandonau. Dispăreau aiureau sau pur și simplu renunțau; oricum volumul de muncă era foarte mare și oricît de pompieristic s-ar fi lucrat – ca în cazul multor altor succese editoriale ale Universității, o recoltă pionierească de ISSN-uri sau ISBN-uri sub care se ascund multe texte de necitit, o adevărată rușine sau, de fapt, nerușinare “academică”. Nu în ultimul rînd ar mai fi avut de trecut o încercare extrem de importantă – iar eu unul eram încredințat că nu vor reuși vreodată: să obțină din partea doamnei Littera acordul publicării textelor.

Sînt convins că cei care nu l-au cunoscut pe domnul profesor, cît și contextul la care fac trimitere, nu pot sa-mi înțeleagă atitudinea aparent aberantă în contradicția ei: critica unui proiect editorial în paginile căruia semnezi și care poartă pe copertă numele celui pe care l-ai admirat!

Contradicția rezultă din alăturarea a două motive extrem de importante pentru care aceste note de curs NU trebuiau sa fie publicate – pe de o parte – și un raționament pragmatic al subsemnatului care a cedat, într-un final, compromisului de a contribui la acest proiect – pe de altă parte. Am să încerc să le explic.

In primul rînd aceste texte NU trebuiau publicate pentru că singurul îndreptățit să o facă era domnul Littera însuși. O știu foarte bine inițiatorii acestui proiect, așa cum o știu toți cei care l-au cunoscut. Nu din cauza bolii sau dispariției premature a autorului nu a fost publicat cursul de Istoria Filmului Universal semnat George Littera, ci pentru ca acesta era un scriitor superb, poet contorsionat, adolescent timid și perfecționist fabulos, chinuit de coșmarul colii de tipar. Doar George Littera putea sa dea BT-ul acestui volum. In absența lui, acest lucru nu trebuia să se întîmple. Orice argumente vor fi aduse, logice sau sentimental-patetice, nu stau în picioare.

Al doilea motiv – și cred că și de acesta trebuiau să fie conștienți inițiatorii, iar dacă nu au fost îi compătimesc… – este acela că în absența OMULUI George Littera, textele acestuia își pierd vraja care i-a împins – honny soit qui mal y pense – pe entuziaștii actuali sa le publice. Habar nu am dacă Terry Ramsaye, de exemplu, a fost sau nu un tip carismatic. Thomas Edison vorbește în termeni elogioși, dar reci – inventator, ce vreți… – despre el, în timp ce o cronică a epocii din The New York Times numește istoria acestuia drept o “saga vitriolantă”. Și ce dacă? Pentru mine astăzi “A Million and One Nights“, prima lucrare de sinteză menționată de cursul domnului Littera, este astăzi doar un reper bibliografic. “Pe vremea noastră” a ține în mînă un astfel de volum era un vis, dar ce decepție astăzi cînd Amazon o teleportează în 60 de secunde pe Kindle, însă mențiunile live ale profesorului nu mai există… Cursul IFU era un spectacol în sine care avea un singur protagonist: George Littera. Norocoși sînt cei care au avut bilete de favor la un asemenea spectacol unic și irepetabil. Ceilalți nu au cum să mai înțeleagă. Pentru ei – cel mult – acest volum poate fi “încă o istorie a filmului universal”. George Littera nu merită așa ceva. Pe Ramsaye – și pe mulți alții – el ne-a făcut să îl iubim. Puteți să îmi spuneți cine va reuși să îl reînvie pe George Littera?

In urma cu cîțiva ani încercam – într-un volum festivist și cu multe semne de exclamație pe copertă, editat de universitate – să evoc portretul lui George Littera și atmosfera magică a cursurilor acestuia. A ieșit un text patetic și chinuit. Sînt convins că și alții vor încerca, în paginile acestui volum sau în altă parte, mai inspirați sau mai puțin inspirați decît subsemnatul, mai informați sau mai puțin informați, să facă un portret al autorului. Dacă ne imaginăm că vom și reuși, ne amăgim. Patetic! Și tocmai de acest patetism fugea George Littera. De festivism. De fals. De poză. De emoție superficială. Cine ne dă voie să dezgolim trupul unui bărbat sensibil și pudic, în absența spiritului pe care inevitabil l-a dus cu sine dincolo? George Littera nu este un obiect. Cartea de față este. Unde mai pui că opera lui este reprezentată de un corpus de texte mult mai amplu, răspîndite de-a lungul anilor în diferite publicații sau altele chiar nepublicate.

Cu toate acestea nu pot să mă spăl pe mîini. Am cedat compromisului. Aveam de ales între a nu fi parte a acestui proiect (așa cum au facut-o alții, poate mai îndreptățiți – decît mine sau ceilalți semnatari – să o facă) sau să încerc să contribui atît cît pot. Argumentul care m-a făcut să iau decizia a fost asigurarea că Dana Duma se va ocupa de editarea finală a textului. Am cunoscut-o tot datorită domnului Littera, în 1991, atunci cînd împreună cu un alt coleg, Roland Man, eram recomandați de profesor redacției Noul Cinema devenind astfel primii tineri redactori și critici de film de după Revoluție. Perfecționismul, cerbicia, viziunea modernă și profesionalismul Danei -unul dintre puținii filmologi adevărați pe care îi mai avem, și ea cindva studentă a lui George Littera – mă temperează puțin. Faptul ca din varianta inițială de text lipseau capitole importante precum Școala de la Brighton m-a determinat “să găsesc” și notele mele de curs. Sînt lucrate intens și sper că am reușit să redau cît se poate de fidel și de corect prelegerile originale. Le-am tocit nopți întregi înainte de examen. Cît de inutil poate părea astăzi acest efort celor care nu pot înțelege cine era George Littera și de ce vroiam să ne ridicăm la înălțimea așteptărilor lui…

Am fost un norocos. I-am fost student intr-una dintre cele mai bune perioade din viața sa academică – una de maturitate, dar și de o noua libertate creativă de care el avea să se bucure din plin. L-am cunoscut entuziast, bucuros și plin de idealism: la începutul ultimului deceniu al mileniului totul părea posibil… Avea setea de cunoaștere a unui copil și vroia să ne cunoască și pe noi, prima lui promoție de dupa Revoluție. Eram entuziaști deopotrivă – cu toții studenți la o a doua facultate, cred că am fost o generație bună și sper că măcar pentru o vreme nu l-am dezamăgit.

Ma îndoiesc însă că astăzi ar mai fi mîndru de ce se întîmplă cu noi și în jurul nostru. “Restaurația” a învins. Secția în care George Littera preda Istoria Filmului, Florian Potra – Teoria Filmului și Dumitru Carabăț – Scenaristică și-a schimbat denumirea din Filmologie/Scenaristică intr-o titulatură de secție de politehnică. Mediocritatea este doctrină și prefăcătoria practicată cu mare artă în detrimentul generațiilor succesive de studenți cu care ne mîndrim festivist pe care “îi creștem” fără să îi educăm. Din Institut – inainte de Revoluție – și Academie – ulterior – școala vocațională a devenit “Universitate” doar pentru ca unii să cumuleze titluri, funcții si salarii, să mimeze activitatea de catedră, cea “de cercetare”și să coordoneze doctorate inutile. In schimb, nici unul dintre marii profesori ai școlii de filmologie nu mai sînt printre noi la propriu sau la figurat.

Lucian Georgescu/2010