Sorin Botoseneanu - UNATC

În toamna lui 2008 candidatura lui Sorin Botoșeneanu/Boto la decanatul școlii ne-a surprins pe toți. „Cineastul fără operă”, „profesorul fără curs”, omul care nu dădea din coate pe holurile administrative, cel care nu cerea nimic pentru sine, se dorea decan. Dubios, desigur, în contextul vremii… Nu avea susținere politică, gașcă sau clan. Nu se întîmpla atunci nici măcar un dezgheț major – era precedat de un management academic de tip stalinist, înlăturat de o întîmplare birocratică, nicidecum de o revoluție. În acest context minor, s-a petrecut, mirabil, o schimbare. Sau, mai bine zis, s-a creat premiza unui proces pe care după ani de zile îl vom percepe astfel. ALTFEL. Șocul era mare, deopotrivă pentru cei care – mulți la număr – îl apreciau, dar și pentru dușmanii ascunși. În toaleta fetidă – de tip „Hotel Cișmigiu” a lui Tudor Chirilă – cineva a scrijelit atunci pe un perete un graffiti obscen, urletul unui cimpanzeu care ura omul, pe cel care își permitea să fie ALTFEL.

Devenit decan, Boto a schimbat fundamental școala de film românească. L-am cunoscut după Revoluție în prim context reformator: Victor Rebengiuc era rector, iar Stere Gulea, decan. Ne întîlneam pe holuri sau prin birourile reci și întunecate ale foștii școli de jandarmi comuniști din strada Matei Voievod și visam lumină, căldură și sincronism. După doar doi ani, Stere Gulea ne-a spus: „Nu putem reforma decît demolînd școala și ridicînd alta în loc.” A fost însă oprit de rezistența sistemului, înainte de încheierea mandatului său (post)revoluționar. A urmat restaurația: revenirea mecanismului politic ancestral, dictatura părintelui totalitar și politica pumnului în masă sau a negocierii levantine ascunse, promovările academice la apelul bocancilor, staffing-ul bazat pe cumetrii, rudenii și pe vechi dosare. După douăzeci de ani, Boto a reușit să împlinească schimbarea. A făcut-o însă în felul său. ALTFEL. 

Era șarmant, generos, curios. Pentru prima oară în 70 de ani de existență a instituției, ușa decanului era permanent deschisă. Cînd intrai, te frapa nota de design interior adusă unui birou care pînă atunci arăta ca secretariatul cabinetului Doi din CC al PCR. Linii drepte, minimalism scandinav, cromatică alb/negru și, de fiecare dată, un alt punct de culoare: o copertă de carte, album, o nouă publicație, mereu la îndemîna oricui voia să le răsfoiască, să le împrumute sau să converseze despre ele. Undeva în colț, recuperat ca obiect de muzeu, un Macintosh II, cutia în care a deschis generația noastră ochii către o altă lume. Pe scurt, o expresie a culturii vizuale și a crezului său că arta și cultura pot schimba lumea, esența cursului său dintr-o mică sală de la etaj, pierdută pe un coridor, învăluită în fum de țigară. Un curs celebru printre studenți, întîlnire cathartică pentru aceștia, o legendă academică astăzi. 

Boto a reformat școala prin schimbări subtile, dar ferme, în punctele ei problematice esențiale, observate atent de-a lungul deceniilor de profesorat. Rezultatul a fost radical, deși etapele incrementale: acesta a fost secretul succesului său, domolirea lentă a cerbiciei rezistenței sistemului precedent, laolaltă cu formarea sau cooptarea unor noi oameni, formule, unelte. Modernitatea și sincronismul școlii de film românești de astăzi i se datorează în mare măsură. A făcut-o spargînd cărămizile mucede și înlocuindu-le cu bucăți de marmură albă din sufletul său. Sacrificiu e un cuvînt mare, dar adevărat și necesar a fi rostit astăzi: în modestia lui nu ar fi cutezat niciodată să îl gîndească. Altfel a fost Boto și față de colegii din generația lui sau din cele imediat următoare. Ca și profesorul George Littera, nu s-a grăbit să spargă ușa unei edituri de garsonieră ca să-și publice opera. Profesorul Botoșeneanu nu a primit niciodată titlul oficial: a fost pensionat conferențiar, deși predecesorii lui, cît și imediatul succesor și-au folosit funcțiile de conducere pentru a se promova. Este regretat de mulți, dar a fost trădat tocmai de cei care îi fuseseră prieteni apropiați, colegi cu care începuse drumul în echipa de management academic al UNATC. A demisionat înainte de încheierea ultimului mandat, nu pentru că ar fi trebuit, ci pentru că a considerat că așa este moral. Un considerent pe care ceilalți l-au disprețuit. Boto a fost prins într-un clește făurit de propria-i reformă: între noul val de tineri profesori și de studenți reformatori pe de o parte și sistemul în care se formase, dar în care nu se mai recunoștea, pe de altă parte. 

Am vorbit cu el ultima oară în vară. Se chinuia cu un cancer teribil, dar rămînea același Boto: pozitiv, cald, solar. Într-o zi dintr-una din cele mai urîte luni octombrie din ultimele decenii, Sorin a depus armele. A fost plîns și regretat ca puțini alții – de la moartea lui George Littera, mentorul lui Boto, școala nu a mai trăit parcă o astfel de emoție și de iubire unanimă. Primesc mesaje de la studenți care îmi scriu că nu pot intra la curs pentru că sînt extrem de afectați. Pare patetic, dar e doar adevărat. Comunitatea noastră realizează imensa pierdere. Dar nu mai e nimic de făcut, însă e de datoria noastră să nu uităm că „normalul” de astăzi nu este un dat de la sine, ci rezultatul sacrificiului celor puțini, altfel decît cei mulți. Sorin Botoșeneanu a fost unul dintre ei: ALTFEL. 

Acum cînd scriu acest text realizez că sînt de cîțiva ani un fel de cronicar trist, scriind panegirice pentru profesorii care mi-au fost dragi, începînd cu necrologul lui Florian Potra, continuînd cu cele despre George Littera, Dumitru Carabăț și, iată, Sorin Botoșeneanu. Cred că pot să depun armele și îi datorez această eliberare tot lui Boto: școala este astăzi altfel și nu mai are nevoie de un astfel de serviciu. Dovadă este comunicatul de presă al UNATC, transmis de departamentul de PR în ziua plecării prietenului nostru, expresie a dragostei noastre comune pentru el și, probabil, un portret mai reușit decît am fost eu în stare să îl fac. Puteți citi acel text aici, dar vă rog să o faceți după lectura rîndurilor care însoțesc premiera noastră de astăzi, un omagiu adus profesorului Sorin Botoșeneanu. Mulțumim UNATC pentru ajutor în difuzarea filmului și în mod special profesorului Doru Nițescu, cel care a încălcat regulile încadraturii fotografice pentru a surprinde spiritul lui Boto: ALTFEL!

Arhiva digitală a școlii de film a fost înființată de profesorul Botoșeneanu, parte a procesului său de reformare, dar nu cuprinde nici măcar un singur film al acestuia (!) motiv pentru care cinepub.ro nu vă poate prezenta o astfel de amintire. Boto este însă prezent pe genericele a zeci de filme de școală și e chiar co-autor spiritual al multora dintre ele.

Captivi de Crăciun, regizat de Iulia Rugină și scris de regizoare împreună cu Ana Agopian și Oana Răsuceanu, este un exemplu perfect al influenței lui Sorin. Cele trei colege, din departamente diferite, au devenit prietene și colaboratoare din școală și au rămas astfel pînă astăzi, iar Boto le-a încurajat deși „tradiția” școlii este caracterizată perfect de o butadă a unei profesoare de regie: „scenariștii sînt buni doar să aducă o cafea la platou regizorului”. Mai mult, un trio feminin era o noutate absolută într-o industrie patriarhală, dominată de masculi alfa. Cele trei îi fuseseră studente, iar Iulia colaboratoare la Let’s Go Digital!, atelierul susținut de Boto la TIFF. Tot el a fost cel care mi le-a recomandat ca asistente la cursul de scenaristică. În peste un deceniu cele ”trei mici mușchetare” au contribuit fundamental la modernizarea departamentului, iar cenușăreasa UNATC are astăzi unul dintre cele mai solide programe de studii ale unei instituții de film europene. Fără Boto însă școala va fi (acum: din păcate!) altfel… Nu avem cum să îi mulțumim decît arătînd un film sensibil, emoționant, poetic: adică una dintre proiecțiile sufletului său. Pe care ni-l imaginăm acolo sus, alb și liniștit. 

Crăciun etern, Boto!

Lucian Georgescu / cinepub.ro

Poate vă place și ...