Q&A Dan Nuțu
Am absolvit in 69, c-am ramas si repetent. Duminica l-am inceput prin 67. Dupa absolvire, am refuzat repartitia in frumoasa citadela a Petrosanilor, dupa un timp m-a luat Moisescu la Iasi, apoi am facut armata si-n ciuda faptului c-am petrecut doua saptamini la bulau, am iesit sublocotenent in rezerva. Ceea ce resimt si pana-n ziua de azi. A urmat Teatrul Mic sub Penciulescu, o demisie, un alt an pe bara, si m-a luat Ciulei la Bulandra. Asta trebuie angajat, ca daca nu-l angajam, n-avem cum sa-l dam afara, declara atunci Cotescu.
In Cartierul Veseliei cred c-am facut figuratie toata clasa, nu mai mult de 30 de secunde. De trecut am trecut de la film la teatru si nu invers, dat fiind ca la bulaul din Radna-Lipova dormeam pe un pat de ziare cu o multime de cronici despre Diminetile (al 3-lea film deja) si fara nici-una despre primul rol pe scena Iasilor.
Eticheta de UTC-ist rebel a lui Caranfil am dobandit-o datorita virstei si lipsei de varietate in rolurile oferite. Odata utc-ist, totdeauna… Ori UTC-ist n-am fost niciodata, dar vulnerabil am ramas. In anii 70, in Bucuresti sau provincie, m-arata lumea cu degetul, in anii 80 la fel, iete-l pe Nutu taximetristu, dar la NY. Astazi, din nou in Bucuresti, ce caine frumos aveti Dnu, cum va cheama, ca sigur va stiu de undeva.
Ultimul film facut, Ora Zero, (fatidic titlu) m-a aruncat si fortat s-o iau da capo, volens, nolens.
Dupa o escala bavareza in Portugalia, Faclia de Pasti a lui Gabrea, taxiul din Manhattan mi-a platit masa, casa, scoala si mi-a scos-o-n cale si pe mama copiilor. Intii a venit Nicholas si apoi
Alexander. Sau cum isi zic ei acum, Nick & Alex. Frumosi, nu prosti, cu simtul umorului, slava Bogu si, culmea, mandri ca sunt romani. Dintre toate rolurile, astia doi mi-au iesit cel mai bine.
Prin 2005, dupa un popas la TIFF in Cluj si alte peripetii, s-a nascut conceptul Aristoteles, pompos denumit astfel, ca sa impresionam Arte-France. Cristina lucrase in domeniu in Franta, eu in Boston. Un workshop folosind modelul peripatetic al tutor-ului lui Alexander the Great in formarea unei noi genaratii de conducatori in Europa Centrala si de Est (in ale documentarului). A impresionat indeajuns ca sa primim sustinere instantaneu. Catch-ul a fost in a instrui aplicantii, deja instruiti, sa porneasca de la zero, toti sub acelasi acoperis timp de 5 saptamani. Cautat si gasit un subiect, a-l filma, monta si prezenta in fata unui juriu international. Ba le mai dadeam si-un premiu. Si-a rezistat glorios, as zice, cu inerente ups & downs, timp de 12 ani. Singura modificare conceptuala a fost inlocuirea celor 4 echipe de 4, cu patru de trei (excluzand asa zisul producator). Motivul: financiar si pentru o eficacitate sporita. Mai bine trei implicati total, decat cu un al patrulea (coordonator de productie) care-si pierdea uneori interesul pe parcurs. Echipa, ca formatie, e neschimbata din 2006, oamenii vin, pleaca, revin, dar functiile au ramas aceleasi, producer, production manager, accountant, communication director, assistants… Locatiile le-am schimbat de 5 ori: Imprejurimile Sibiului (Cisnadioara si Sibiel), Vama/Suceava, Baia Mare, Arad si anul acesta Tara Hategului. (detalii pe website).
AW modus operandi este foarte simplu. Un website bine intretinut, telefoane si ads-uri prin lume pentru a cauta si gasi aplicanti, tutors, experts, juriu… Singura conditie sine-qua-non este un singur acoperis pentru toti cei implicati. Si applicanti talentati, ar mai fi una.
Prin 2000, David Mamet in True and False: heresy and common sense for the actor, reusea sa faca praf atat sistemul lui Stanislavski cat si pe urmasii lui cu a lor metoda (The Actors Studio): Lee Strasberg, Stella Adler, Sanford Meisner. Argumentul fiind ca fara un Brando, un De Niro, Dean, Newman, Nicholson… metoda ar fi fost degeaba, daca nu, inexistenta. AW, departe de a se dori un sistem ori o metoda, este doar un cadru propice, unde tineri talentati se intalnesc cu profesionisti si pedagogi consacrati. Tot ce am reusit pina acum a fost inlesnirea acestor aranjamente. Succesele, premiile, recunoasterea pe plan international.. evident ne-a adus si noua bucurii, dar meritul deplin este al studentior. Noi nu le spunem expertilor, tutorilor ce sa-i invete, au libertate totala, cum de altfel nici ei nu le spun studentilor ce sau cum sa faca sau sa nu faca. The eyes on the prize e nu cine castiga, ci cine cat invata din propriile lor greseli. Documentar e un cuvant prea mare si de fapt nu delimentaza absolut nimic, decat ca se vrea aparte de fictiune. Ceea ce nu inseamna mare lucru. Dar e un inceput pentru a gandi usor altfel. De fapt, nu numai de a gandi, cat si de a privi altfel. As they say: in fiction the Director is God, in documentary, God is Director. (Hitchcock, daca nu ma insel…)
Declaratia Adinei (Pintilie, n.n.) din 2006: I’ve learnt more in 5 weeks of workshop than in 3 years of film school, i-a adus mai multe necazuri ei decat noua beneficii. Din cele 50 de documentare produse in 12 ani, de 11 din ele, alese, nominate, premiate in circuitul international, sunt foarte mandru. Mandru ca le-am oferit posibilitatea sa se exprime. Mandru ca le-am instilat o dorinta de a face orice greseala de pe lume, de a gandi out of the box, de a fi ei insisi. Vorbe mari dar nu neaparat neadevarate. (Cele 11, sunt toate prezente pe excelenta platforma Cinepub).
Din zece ani cat am fost sub egida si umbrela Arte/France, nu am putut accepta aplicanti din lumea occidentala. Eram marginiti de emblema Europa Centrala si de Est. Pierzand sustinerea Arte, am castigat deschiderea catre o plaja mult mai larga. In ultimii trei ani am acceptat aplicanti din Finlanda, Israel, Franta, Anglia, Italia, Vietnam, Rusia, Germania, Olanda.. Raportul a fost dictat de cel putin patru romani musai pentru dialogul social.
D-ale actoriei? E ca mersul pe bicicleta. Dar nu suntem toti taiati pentru Tour de France. Si cati rezista dupa un an sau sapte sau 37?
Sunt deschis, sunt vulnerabil, cat despre dur, nu stiu, nu mai stiu..
Si vremuri mai bune
Nu vin, nu mai vin
Bacovia
(cu atatea gabriele viorici si zambilici)