Singuratatea Florilor (1976) de Mihai Constantinescu - film drama psihologica online pe CINEPUB

de Victor Morozov

Singurătatea florilor (Mihai Constantinescu, 1976) e un fel de Collateral “avant la lettre”: în locul lui Jamie Foxx și Tom Cruise îi avem aici pe-ai noștri Toma Caragiu și Radu Beligan, mașina e o docilă Dacie 1300 și, har Domnului, până la final nici nu se pune problema să moară cineva. Deși filosofia de trotuar trăncănită fără milă de bieții interpreți e în stare să aprindă killer instinct-ul din orice spectator…

În 1976, regizorul Mihai Constantinescu (a nu se confunda cu cântărețul cu același nume) avea o cotă bună în breaslă. În Revista Cinema, criticul de film Eva Sîrbu își încheiase litania de metafore brodate în jurul titlului precedent al lui Constantinescu, din 1975, cu o profeție: „Tată de duminică este șoapta unui regizor care pare a avea ceva de spus. Ceva de spus în gura mare. Să așteptăm. Nimic nu ne împiedică să așteptăm. Nimic nu ne dă dreptul să ne îndoim că acel ceva va fi spus în filmul următor. Să așteptăm.” Așteptarea a fost de scurtă durată. Un an mai târziu, ca pentru a satisface „cu asupra de măsură” speranța pusă în el, cineastul revine cu două titluri: Singurătatea florilor și Premiera. Faptul nu e neapărat anecdotic: luate împreună, cele trei filme dau la iveală o făbricuță de creație, cu colaboratori care circulă fluid între proiecte (Beligan, în mod reprezentativ, le traversează cu bluza lui pe gât, icon statornic, pe toate trei, la fel și Dumitru Costache-Fony, șef-operator), cu teme înrudite (masculinitatea însingurată, căsnicia chinuită) etc. Privite azi, transpar ca gesturi făcute la repezeală, care aduc laolaltă o pildă teleghidată și niște oportunități de muncă oarecare pentru actori, asigurați de reîntâlnirea cu publicul la capătul unui efort cu riscuri minime.

Singuratatea Florilor (1976) de Mihai Constantinescu - film drama psihologica online pe CINEPUB

Nu e totuși deloc clar care ar putea fi acel „ceva” pe care Constantinescu era menit să îl spună. Singurătatea florilor are multe în comun cu Tată de duminică, probabil cel mai cunoscut titlu al astăzi uitatului cineast (a murit în iulie 2026, la 93 de ani, după ce și-a petrecut a doua jumătate a carierei în televiziune). Ambele au fost scrise de Octav Pancu-Iași, scriitor pentru copii, decedat fulgerător înainte ca filmele să iasă propriu-zis pe ecran, în 1975. Sunt, așa cum reiese din titlurile lor, filme de duminică, de vacanță, de repaus – evoluează într-un prezent etern, în sensul de clipă încremenită, fără vlagă. Aici, înflorirea socialistă a lăsat locul unei fanări existențiale. Sunt filmele unui „după”, fără a fi prea clar ce a existat „înainte”. Momentul lor e după-amiaza. Anemia aceasta e coafată în fel și chip: „Mihai Constantinescu a răspuns cu grijă, ne spune tot Eva Sîrbu. Cu grijă și cu delicatețe. El s-a purtat cu acest film delicat cu atenția și dexteritatea culegătorilor de trandafiri.” Călin Căliman, reputat istoric, scria la rândul lui în lucrarea binecunoscută: „O idee de Teodor Mazilu și un scenariu de Octav Pancu-Iași au stat la baza filmului – sensibil și delicat – Singurătatea florilor.” Atâta delicatețe pare însă mai curând semnul unei carențe de calciu: filmele trenează, deopotrivă molatece și pline de emfază.

Singurătatea florilor încearcă să fie sprințar și primăvăratic, dar, așa cum ajunge la noi, are o imagine gălbuie, bolnăvicioasă, de vară indiană. Pe Toma Caragiu, costumat cum se cuvine la volanul taxiului, pare că îl ia mereu cu nădușeală – e mai cald decât s-ar presupune. Străzile sunt goale, iar interesul filmului constă, dincolo de plot-ul leșinat, în această plimbare fără țintă prin cartierele Bucureștiului: ia naștere astfel un proto-Angela merge mai departe (Lucian Bratu, 1981), lipsit de coloratura socială, ca și de siguranța bonomă a mizanscenei aceluia. Ajungem prin Colentina și prin Titan, descoperind un mare oraș socialist cu cartiere noi, în plină construcție, ca într-o broșură triumfalistă a oficiului de turism, în dreptul cărora camera de filmat nu își poate ascunde fascinația. Dar nu e suficient, privirea documentară nu e lăsată niciodată să zburde, mereu ne întoarcem la habitaclul mașinii și la siropoșeniile textierului Pancu-Iași: „Să tot fie vreo 15-20 de kilometri” până la o anume adresă din Titan, zice taximetristul de după Arcul de Triumf. „Până la Lună sunt ceva mai mulți…!”, răspunde, privind melancolic pe geam, clientul său dandy. „Da, dar nu cu taxiul!”

Timpul se dilată în jurul acestor indivizi, scenariul creionând un conflict de clasă simplu: intelectualul bățos, cocârjat de grave dileme, se suie din întâmplare pe scaunul din dreapta al unui om al poporului, care îl va copleși (și pe noi împreună cu el) cu povețe, vorbe de duh, panseuri spirituale, voiciune trainică de-a lungul unei zile fatidice. Cel dintâi, de profesie medic, își revizitează oameni dragi: toți, după același tipic, îi fac vânt din viață – fosta soție, fostul tovarăș de la locul de muncă (George Constantin, prins într-o secvență de rugby în care pune ciomagul pe cadeții lui), fratele său mai mare (Colea Răutu, impecabil ca muncitor acrit de privilegiul de clasă al protagonistului, pentru care s-a sacrificat în tinerețe).

Caragiu joacă aici un nene no nonsense: îmbrățișează puii de câine pe stradă, bea vin de țară, își ajută confratele mai tânăr (Gheorghe Visu în rol de pișpirel atins de febra Beatles, care are teză la seral) după ce mai înainte a suflat în fiolă ca să fie sigur că poate conduce. E, adică, un cetățean model: dacă nu eram convinși, îl descoperim în propria casă înconjurat de șase copii și un nepot, aruncându-se într-o pledoarie voalată a Decretului: „Decât nimic, e bun și unu’… ăia fără de să se plângă… vai de mama lor, naiba știe cum or fi trăind…” E clar cine, în povestea asta, e ăla rău: medicul e divorțat, iar fiică-sa – unica – îl ia peste picior când îndrăznește să mai dea pe-acasă. Dar nici nu e de mirare: la început, o vedem pe aceasta (Micaela Caracaș) articulând plină de emfază: „E mișto!”, și știm, fiind într-un film comunist de duzină, că acest mișto nu e un simplu cuvânt – e un statement despre vremuri. „Cum e? întreabă Beligan nedumirit, din spatele ochelarilor fumurii. Te-aș ruga să lași limbajul ăsta aici!” Of, ce ne facem cu tineretul ăsta dușmănos?…

OK, să zicem că Singurătatea florilor nu e – ca politici de reprezentare – la nivelul progresistului Un film cu o fată fermecătoare, scenariul cosașian transpus (tot de Bratu) în România swinging sixties, pe urmele unei adolescente alintate și greu de mulțumit. (Cealaltă ispravă a lui Pancu-Iași, amintită mai sus, dorea să vorbească pe limba puștilor contemporani inserând secvențe de carting și făcând din ei parabole pentru orânduirea socialistă.) Dar, într-o Românie ceaușistă în curs de osificare, nici n-avea cum să fie în absența superbiei unui Daneliuc – pe care Constantinescu, meseriaș tern și impersonal, n-o avea câtuși de puțin. Mai interesant e însă cum filmul mimează cu stângăcie o formă de modernism: caută să stoarcă spleen și profunzimi din flaneria asta bucureșteană, în același timp în care își avansează, tot mai ferm, teza de stânga: la un moment dat, Beligan cade – iarăși – în nesuferitele sale reverii: „Să ne judece garoafele? Să ne privească de sus trandafirii? Nu, nu poate fi adevărat…” Dacă asta înseamnă studii superioare, atunci înțelegem amocul fratelui: tot ce-i lipsea era să năvălească peste el uscățivul și antipaticul doctor, ca să îi strice aniversarea cu moralismul lui anti-fumat, anti-băut… În cronica ei din Revista Cinema, Alice Mănoiu avea dreptate să vadă în această scenă – și în altele ca ea, toate puse cu mâna, de pildă: confruntarea cu un fost elev briliant ajuns muncitor în fabrică (și fericit cu alegerea lui) – „o morală cam monotonă, apăsată și apăsătoare”, de o „gravitate didactică”. Scenariul devine pur ilustrativ, o apologie artificială a doctrinei comuniste, salvată in extremis de niște mari actori. Până la final, protagonistul învață o lecție – aparent metafizică, în fapt pur ideologică – despre nevoia de a trăi în comunitate.

Premiera, realizat în același an, îi readuce împreună pe Caragiu și Beligan (alături de Carmen Stănescu, Carmen Galin, Emil Botta și alții) într-o satiră „politică” a micii lumi teatrale românești, datorată avangardistului-devenit-proletcultist Aurel Baranga, care își permite aici chiar luxul unor glume la adresa tembelismului cenzorilor. „Mai puțin inspirat” decât Singurătatea florilor, conform judecății arbitrare a lui Căliman, Premiera e totuși și mai puțin nesuferit decât lăcrămosul Tată de duminică, chiar dacă versiunea dâmbovițeană a comediilor isterice tip Howard Hawks – mereu, aici, se deschide o ușă, sună un telefon, tabără un personaj inoportun – e mai degrabă stânjenitoare și inertă decât amuzantă (cel mai bun gag, care îl anticipează pe Caranfil: revenirea la aplauze a actorilor din obișnuință, în fața unor spectatori tot mai răsfirați și plini de lehamite). Radiografia socială se realizează în film cu brio, dar concluzia nu depășește perimetrul uzual de acțiune: la final asistăm la consolidarea cuplului burghez, iar instituția teatrului de stat o pornește șontâc-șontâc spre o nouă realizare fastuoasă. Autoderiziunea evidentă îmbătrânește, ca regulă generală, mai bine decât umorile melodramatice, lipsite de obiect, ale unui Pancu-Iași, astăzi greu suportabile – dar istețimea strategică a lui Baranga e ea însăși suspectă de pactizare cu regimul.

În orice caz, Constantinescu nu va fi reușit să se extragă din plutonul unui cinema socialist anonim și perisabil. Singurătatea florilor funcționează azi pe post de curiozitate pentru specialiști și „completiști” – în același timp în care dezminte lozinca nostalgică cu filmele de odinioară… Se simte totuși, dincolo de cadrul strâmt al mașinii, un București real, nou, aflat atunci în plină expansiune: dacă filmul și-ar fi îmbrățișat până la capăt vocația de tur ghidat plutitor și fără sânge-n instalație, de travelogue printr-o capitală la limita ficțiunii, astăzi am fi vorbit de o operă definitorie a acestei perioade de zastoi ceaușist – întrupare a ofilirii sociale, a stazei, în răstimpul dintre două evenimente istorice cu majusculă.

SUSȚINE CINEPUB!
NEWSLETTER CINEPUB
DONEAZĂ
Dacă îți place de noi, dacă citești ce scriem, dacă privești filmele pe care le arătăm, întinde-ne mîna! Avem nevoie de ajutor. Mulțumim!
DONAȚIE LUNARĂ
Doresc să mă abonez
DONAȚIE SINGULARĂ
10 RON
25 RON
50 RON
250 RON
100 RON
SUSȚINE CINEPUB!
DONEAZĂ
Dacă îți place de noi, dacă citești ce scriem, dacă privești filmele pe care le arătăm, întinde-ne mîna, prietene! Avem nevoie de ajutor. Mulțumim!
DONAȚIE LUNARĂ
DONAȚIE SINGULARĂ
10 RON
25 RON
50 RON
250 RON
100 RON

Poate vă place și ...