Q&A Iulia Rugină

Iulia Rugină este regizoare și scenaristă de film, cea mai recentă peliculă a ei Breaking News, putând fi încă urmărită în cinematografele din România. În ultimul an, Iulia a lansat Breaking News, cel de-al treilea lungmetraj al ei, a creat proiecțiile multimedia pentru spectacolul de dans contemporan Dorian (produs de Asociația Culturală Control N, cu o scenografie și regie semnate de Oana Răsuceanu), a gândit conceptul Expoziției Multimedia Disco BTT și a început producția pentru primul ei documentar. ”Numai lucruri dificile am făcut în ultimul an :)”, spune Iulia. Ea a răspuns câtorva întrebări pentru CINEPUB, vorbind despre ultimul ei an profesional, despre trecerea de la ficțiune la documentar, dar și despre actorii ”de afară” și-ar dori să lucreze sau filmele de pe CINEPUB care îi plac.

Spectatorul român din sălile de cinema pare să se dezmorțească și să vadă mai mult film românesc decât în anii trecuți. Ce crezi că ar trebui făcut pentru ca numărul de spectatori din sălile de cinema să crească și mai mult?

În primul rând ar trebui să existe sălile astea de cinema. Nu mă refer la sălile din mall-uri, care sunt oricum din ce în ce mai acaparate de filme americane şi în care nu doar filmul românesc nu adună spectatori, ci filmul european în general. Vorbesc despre cinematografe mici, care în ultimii ani s-au închis unul câte unul. Tocmai m-am întors dintr-o caravana de promovare prin ţară a filmului meu Breaking News. Am trecut prin 13 oraşe din toată ţara şi, la finalul călătoriei, lucrurile au fost destul de evidente. În oraşele mici, cu cinematografe locale, administrate de oameni pasionaţi şi în care primăria ţine cât de cât la cinema, lucrurile stau foarte bine (e doar trist că sunt atât de puţine) – oamenii vin la film, se bucură de o premieră, se bucură de contactul cu echipa filmului. E totul foarte intim şi foarte sincer. Oamenii se îmbracă frumos când vin la cinema. Asta m-a impresionat foarte tare. La Botoşani am crezut că am intrat în altă lume, de exemplu. Există un cinematograf acolo, Cinema Unirea, care e ţinut în viaţă cu cea mai frumoasă dragoste pentru filmul românesc, de angajaţii lui. Similar a fost la Iaşi, la Reşiţa, la Caransebeş. În schimb în mall-uri, când sunt atâtea lucruri de cumpărat, atâţia hamburgeri de mâncat, oamenii nu ţin neapărat să vadă o dramă românească. E altă direcţie acolo şi nu e nimic greşit cu ea, însă cred că trebuie să existe o alternativă. Există film de entertainement şi există film la care nu mănânci neapărat popcorn. Pentru cele din urmă trebuie să existe locuri în care ele să poată fi vizionate.

Un alt lucru extrem de important este educaţia cinematografică. Să ştii să te uiţi la un film se învaţă. Dovadă face publicul din Cluj, care în toţi anii de TIFF a învăţat, s-a dezvoltat, a început să înţeleagă cinema-ul şi în alt fel. Însă educaţia nu se face doar cu festivaluri de film, deşi cred că asta contează mult. Educaţia ar trebui începută din şcoală. Există programe, cum e Education a l’Image, extrem de importante şi care fac foarte mult bine tinerilor. Dar lucrul asta trebuie să se întâmple la o scară cât mai mare. În toată ţara, în toate şcolile şi liceele. În toate familiile, de fapt.

Care sunt actorii ”de afară” cu care ți-ar plăcea să faci un film?

Sunt foarte mulţi iar răspunsul ăsta e foarte la întâmplare. Dar acum, pe moment, cred că dacă aş putea vreodată să lucrez la un (acelaşi) film cu Al Pacino şi Emma Thomson, aş putea să mă pensionez fericită.

Care  a fost cel mai dificil cadru sau cea mai dificilă secvență din timpul filmărilor pentru ”Breaking News”?

Cea mai dificilă a fost secvenţa de la foc, chiar şi doar pentru că nu a ieşit din prima şi a fost nevoie de foarte multă voinţă să mă adun de pe jos şi să reuşim să o facem.

Un personaj din ”Breaking News” a fost DJ la Ring în tinerețe. Asociația Culturală Control N tocmai a lansat Expoziția Multimedia Disco BTT, iar conceptul este gândit de tine. Care este legătura dintre cele două?

Legătura este că povestea a început cu personajul ficțional şi a continuat cu expoziţia în realitate. În timp ce lucram la personajul nostru din Breaking News şi mai ales la partea de scenografie care îl însoţea, am luat legătura cu Sorin Lupaşcu, care a fost, printre multe alte locuri, DJ şi la Disco Ring din Costineşti. Domnul Lupaşcu păstrează încă multe dintre obiectele din acea perioadă, pe care ni le-a și împrumutat pentru film şi tot povestind despre ele, am ajuns să povestim de fapt despre o lume întreagă. O viaţă pe care eu nu am apucat să o trăiesc (aveam 7 ani la revoluţie), dar pe care mi-o amintesc vag şi senzorial mai mult din adolescenţă, în anii 90 când lucrurile au continuat cumva, dintr-o oarecare interie. Am crescut, ca mulţi alţii de vârsta mea, printre benzile de magnetofon ale părinţilor, orga de lumini improvizată şi un oarecare respect pentru muzica din acele vremuri. Mi s-a părut că e o perioadă care nu merită să fie uitată de către cei care au trăit-o şi nepărat cunoscută de cei care nu au auzit despre ea decât din poveşti. I-am propus lui Sorin Lupaşcu să facem la un moment dat o expoziţie cu obiectele lui, „când terminăm cu Breaking News”. Asta se întâmpla în 2015. În 2017 am terminat cu Breaking News şi am pornit călătoria asta. N-am mai făcut niciodată aşa ceva, nu prea ştiam cum se face şi am pornit cumva cu modestia omului care încearcă ceva, asumându-şi că nu prea ştie despre ce vorbeşte. Aşa că am mers mai degrabă pe nişte repere senzoriale. Mi-am dorit că oamenii să simtă un soi de libertate care mi se pare că însoţea perioada asta şi mă bucur când fiecare om care iese din camerele expoziţiei iese cu exact acelaşi tip de zâmbet. Asta e cel mai frumos. Am văzut zâmbetul asta de câteva sute de ori în ultimele 2 zile şi nu l-am mai văzut niciodată până acum, în grup, la atât de mulţi oameni. E ceva foarte special cu perioada asta şi mă bucur dacă o părticică din ea e luna asta în camerele de la Palatul Ştirbei.

Am citit că urmează să regizezi un documentar despre discotecile perioadei comuniste. Ce ne poți spune despre acest nou proiect? Cum de trecerea de la ficțiune la documentar?  

E în aceeaşi zonă cu expoziţia şi vorbeşte, de fapt, despre aceleaşi lucruri. Doar că în cazul lui, lucrurile trebuie mult mai documentate, există nişte adevăruri care trebuie descoperite. Nu mai e doar senzorial şi subiectiv. Suntem în faza de documentare şi e mult de căutat. Sunt mulţi oameni foarte importanţi în perioada aia cu care încă nu am apucat să vorbesc. Povestea nu e clară pentru mine, aşa că e un proces care va mai dura. E complicat pentru cineva care nu a trăit deloc în anii 70 - 80, dar în acelaşi timp cred că asta îmi oferă o obiectivitate în a asculta toate poveştile, care nu poate fi decât benefică. E o căutare, nu ştiu unde va duce, la ce vom ajunge. Tot ce ştiu e că va fi un film plin de muzică. Şi mai ştiu că e un film care va vorbi despre oameni şi libertate, indiferent ce formă va lua el. Trecerea de la ficţiune la documentar e foarte dificilă, dar nu ştiu cum altfel se putea. Şi dacă voiam să fac un film de ficţiune plasat în perioada respectivă, documentarea asta tot era necesară şi dacă tot o facem, mă gândesc să o şi filmăm ☺ Mi s-a părut întotdeauna mult mai greu să faci documentar decât ficţiune iar acum mi se confirmă. Pentru că mă lovesc acum de realitate şi de imprevizibilitatea ei. Nu că n-aş şti că e imprevizibilă, dar că trebuie să te laşi purtat de ea şi de poveştile pe care le oferă, fără înverşunarea omului care ştie exact unde vrea să ajungă. Pe mine mă caracterizează în general asta, că ştiu exact tot timpul unde vreau să ajung şi atunci devine uşor destabilizant când brusc se închide drumul sau mai apar alte 20 de poteci pe care să o pot lua. Cred că la documentar te rătăceşti mult mai uşor şi adevărata provocare pentru mine e să nu mă mai panichez când mă rătăcesc. Pentru că nu e o rătăcire, de fapt. E o călătorie.

Semnezi creația proiecțiilor multimedia pentru spectacolul de dans contemporan Dorian. Cum a fost trecerea de la film la un spectacol de dans contemporan? 

Şi ea a fost dificilă. Numai lucruri dificile am făcut în ultimul an J. A fost greu pentru că permant instinctul era, având doar ficţiune narativă în spate, să merg în zona concretă. Ori la DORIAN şi în dans în general, lucrurile sunt mai puţin concrete. Da, DORIAN spune o poveste, şi foarte frumoasă de altfel, însă modul în care o susţine proiecţia din spate e foarte diferit de filmul narativ. Ne-am trezit că inventăm moduri de filmare, eu şi operatorul. Am filmat argilă aruncată în apă. Sau Eferalgan într-un bol de salată. Sau o imagine proiectată într-o cadă cu apă. Şi fiecare dintre lucrurile astea spunea cu totul altceva decât spunea el, de fapt. Dar mă bucur că am trecut şi prin asta. Şi că produsul final, spectacolul cu totul, e, sper, cum şi l-a imaginat Oana. Şi chiar dacă nu e, în orice caz e foarte frumos.

În marea majoritate a poveștilor, autorul plantează o parte din sine în caracterul unuia dintre personajele sale. Nu te întrebăm despre personaj, dar te întrebăm despre film: în care dintre filmele tale te regăsim cel mai mult pe tine?

În Captivi de Crăciun și în Breaking News.

Cărui rol sau cărui film ai dorit să-i aduci cele mai multe modificări?

Lui Alt Love Building, dar mi-am dorit prea tarziu și nu i le-am mai putut aduce. Și oricum, n-aș ști nici acum să zic exact unde am greșit, dar știu că am greșit acolo destul de mult.

Ce filme de pe Cinepub îți plac?

Nu le-am văzut chiar pe toate de pe platformă, dar până acum: Toată lumea din familia noastră, Acasă la tata, Proba de microfon, Moartea domnului Lăzărescu, Marfa şi Banii, Moromeţii, O luna în Thailanda, Australia, Maria (dar nu mai vreau să mă uit niciodată la el), Kowalski, Trece şi prin perete, Lampa cu Căciulă, Caseta nr. 4 (la el chiar nu o să mă mai uit niciodată în viaţa asta), Ela Panda şi Madam. Şi Să Mori de Dragoste Rănită