Q&A George Dorobanțu

george-dorobantu

1. La premiera în cinema a filmului dvs. “Elevator”, citisem în presă că sunteți un autodidact în ceea ce privește realizarea de filme. Ce v-a convins să renunțați la meseria dvs. pentru a face filme? Si mai ales filme independente… Care e secretul? Ce vă determină să urmați acest drum?
N-am renunțat decât la practica unei meserii și la o salarizare regulată, că la nivel vocațional doar am făcut o rocadă mică-n ierarhia pasiunilor. Rămân atașat sentimental de orice slujbă am practicat. Mi-am tot ales job-uri interesante, așa că mi-am lăsat influențat benefic bagajul mental de scenarist. Oricum, ca orice cineast de serie B interesat primordial de actul producției propriu-zise și de exotismul conceptual al unui subiect, am ignorat ștacheta bugetară a proiectelor. Cinema-ul ca modus vivendi mi-a devenit obsesia crucială-n viață la un moment dat, și asta a fost. Iar independența filozofiei artistice DIY creează dependență îndelungată, nu scapi ușor. Deocamdată am trecut deja printr-o schimbare de paradigmă creativă (adică peste tatuajul ”Ed Wood forever!” am scrijelit ”Herzog+Fincher=love”).

2. De ce ați ales ca “Elevator” să nu fie distribuit în cinematografe?

Fără o gonflare pe peliculă nu ne-a ieșit schema lansării în cinematografele clasice. De-a lungul câtorva luni din 2009-2010, ”Elevator” a avut săptămânal câte o proiecție glorioasă la cinematograful Tinerimea Română din București, și două proiecții speciale la Club Fabrica. Am rulat direct materialul ”original” (casetă-n camera miniDV pe care trăsesem filmul), și musai c-o minisesiune Q&A cu membrii echipei, la finalul fiecărei proiecții. Cei care-au prins astfel filmul au rămas c-o experiență underground autentică (…sau nu, caz în care unii-și vor banii înapoi pe bilete, și d-aia evit să-mi fac pagină personală pe FB :)

3. Ce ați încercat să transmiteți cu “Bucharestless”?

Un mănunchi de linii de perspectivă neconvențională asupra habitatului înconjurător. Și le-am pus în cârca observațională a unui câine vagabond, presupus emisar al calmului în imperiul unui oraș grăbit. Bucureștiul nu-i orașul meu de baștină, dar îi admir vastitatea personalității. Pe anumite străzi de aici s-a plimbat Cella Serghi urmărindu-l îndrăgostită pe Camil Petrescu, aici am văzut un Waterloo repetitiv al furnicilor pierzînd bătălia zilnică cu tălpile care taie colțul insulelor paralelipipedice de verdeață în drum spre servici, aici am urmărit în anotimpuri diferite din doi ani consecutivi un același bătrânel spionând conținutul unui același tomberon c-o aceeași coregrafie exasperant de milimetrizată. Odată ce mi-am impus răbdarea atenției și disciplina controlului salturilor de nivel micro-macro, mi-a fost imposibil să nu savurez zvâcurile de vitalitate ale orașului, indiferent care-i individul speciei observate sau mediul ambiant imediat. Am vrut s-arăt cum locul privit devine buricul pământului, dacă te imersezi cum trebuie în actul percepției, și cum locul o merită mai întotdeauna. Și (chit că întregul film poate părea doar un prea-lung amalgam trenant) m-a interesat să aleg principii de montaj justificate, precise, limpezi, și cât mai grațioase. Muzica era esențialissimă, altfel am fi avut doar un caleidoscop de unghiuri strîmbe de filmare. Lex Dumitru, bucureștean integrat și muzician autodidact, a venit cu propria linie de seducție interdimensională, a-nțeles structurarea secvențială mai aparte, și a arhitecturat sensibil toată coloana sonoră.

Share on FacebookPin on PinterestShare on Google+